Din viata mea

Dupa evenimentele supranumite "Revolutia din Decembrie", eu asteptam de mult timp sosirea unei invitatii din SUA, de la un vechi prieten de familie.
Ca majoritatea tinerilor de varsta mea, si nu numai, vedeam SUA ca pe un „El Dorado”, „Land of promises and opportunities”..
Prietenul nostru, pe vremurile apuse numit „transfug, tradator al realitatilor socialiste”, imi facuse si trimisese invitatia, dar, din motive misterioase, lunile treceau si scrisoarea nu mai venea. Fusese „interceptata”, ne gandeam noi deceptionati..
Dupa aproape un an de asteptare, si uitasem de asta! Visul american devenise un fum al amagirilor, o iluzie printre atatea altele, in viata unei tinere de 22 ani..
Intr-un tarziu, in decembrie 1990, a sosit.
Ciudat, dar surpriza nu a mai fost una placuta. Eram indragostita si nu-mi doream sa plec de langa el. Mai ales ca medicii nu-i mai dadusera decat cateva luni de viata. La 22 ani, inima lui ceda. Sfarsitul era iminent.
Lacrimile imi secasera, dupa nesfarsite drumuri pe la toti doctorii vestiti din spitalele mai bune. Nimeni nu rostise macar o incurajare...
Familia mea a imbratisat sosirea doritei epistole, sansa vietii mele, cum credeau, cu o bucurie pe care nu o impartaseam.
Vroiam sa fiu si sa raman alaturi de el. Atat cat mai avea sa fie.
Apoi, mi-a venit o idee. Eu il voi salva. Aceasta va fi oportunitatea crizei. Voi reusi sa gasesc in SUA mijloacele pentru a-i asigura o operatie salvatoare!
I-am impartasit si lui ideea mea, dar entuziasmul meu nu a fost contagios.
Vestea ca ne vom desparti curand era dramatica, pentru o persoana in situatia lui.
Eu eram orbita de fericirea de a fi capabila sa-i asigur salvarea, pe care o vedeam ca sigura.
Si am plecat.
Peripetiile mele nu le voi impartasi aici. S-au intamplat atatea, incat ar putea face obiectul unui roman. A unuia foarte interesant. De aceea, voi sari acum peste acest capitol.
Cert este ca, dupa vreo 3 luni de America, mi-am sunat prietenul. Dupa o lunga pauza, de peste o luna.
Am aflat cu consternare de la fratele lui ca in acea zi i se oficia parastasul de 40 zile...
Intr-adevar, nu mai sunasem demult. Fusesem prinsa intr-o existenta aspra si dramatica, iar el era inaccesibil in mod direct, aflandu-se intr-un sat, la tara, intr-o vreme cand telefonia mobila putea parea utopica. Cand il sunam, aflam vesti prin intermediari. Ultima oara se simtise foarte rau.
Acum, dupa ce primisem vestea, credeam, simteam ca spiritul lui ma inconjura, in tragismul existentei mele.
Cati dintre noi accepta usor inevitabilul?... Informatia fusese un veritabil soc pentru mine.
Am suferit o cadere puternica.
Producandu-se printre oameni straini si indiferenti, ea a inflamat o situatie deja serioasa. Cea a inadaptarii.
Doua luni mai tarziu am revenit in tara.
La ultimul refugiu: ACASA!
Dupa ce, acolo.., traisem o trista spitalizare...”la comun”.
Evident, dupa aproape 5 luni de absenta de la locul de munca, contractul meu fusese desfiintat. Cu celebra „litera i”.
Criza morala si sociala a vietii mele se instalase.
Nu mai aveam serviciu, stateam ca o povara pe umerii mamei si a bunicului pensionar. Gandurile imi erau vraiste. Nu ma puteam aduna. Nu mai stiam ce vreau.
Cautam serviciu, orice.
Am gasit, e adevarat, vreo 2 firme fantoma, care nu m-au platit deloc pentru serviciile de asistenta si traducere si care nu mi-au operat in cartea de munca...
Cand nu mai asteptam nimic, cum se spune, a venit soarele si pe strada mea.
Printr-o recomandare.
Un ziar prestigios cauta redactori economici.
Cineva stia ca sunt economist si ca imi place sa scriu.
Interviul la cotidianul respectiv a mers fara probleme. Eram instruita, eram omul potrivit. Interesanta coincidenta: din postul respectiv pleca o fosta colega de facultate, buna cunostinta, si asa mi se eliberase mie locul. Candva ea fusese concurenta mea pentru locul din stagiu. Atunci ii cedasem locul. Ironia sortii: acum era invers.
La inceput, eram speriata, grasa si complexata.
Dar locul acela a inceput sa-mi priasca.
Un an mai tarziu, impatimita de munca mea, cu reportaje si rubrici zilnice, nemaifiind rupta de realitate ci in mijlocul evenimentelor, devenisem un exemplu in comunitatea noastra de jurnalisti tineri si entuziasti.
Imi depaseam norma cu aproape un salariu.
Slabisem 20 kg fara ca macar sa imi propun sau sa realizez, straluceam de sanatate si fericire..
Si implineam 25 ani, in mijlocul colegilor si sefilor, care ma apreciau.
Asa mi-am gasit, pentru un timp..., rostul in viata...

Aurul din noi

Toti iluminatii afirma ca muntii de rabdare, in toate imprejurarile vietii, aduc fiintei un bine incomensurabil.
Este esential sa ne mentinem linistiti si calmi in absolut toate circumstantele.
Ce mare provocare reprezinta pentru orice om un astfel de deziderat!
Fiindca cred ca cel mai mult ne luptam cu nerabdarea din noi.
Cu angoasele.
Cu dorintele neimplinite. Pentru a caror satisfacere, si realizare, majoritatea ne spunem „Cat mai repede! Nu mai pot astepta! Este urgent! Imi trebuie!..........”
Dar eu nu vorbesc acum de mancare, bautura, sex, .. adica nevoile primare, situate pe planul de la baza piramidei lui Maslow, piramida ierarhiei necesitatilor.

M-am hotarat sa ma incredintez mai des scrisului, publicarii pe blog, nu in primul rand pentru a pastra legatura cu cititorii mei consecventi, ci mai ales fiindca acest lucru antreneaza o ordonare a gandirii, care imi face atat de bine! Cum ar face bine oricui, de altfel... Un exercitiu pentru creier, un exercitiu pentru spirit.
Ca atare, pentru binele meu :) imi promit sa scriu mai des pe blog. Chiar daca nu mult cantitativ, dar sa vin mereu cu ..idei noi. Ce mai zic, ce mai gandesc, ce mai e nou in capul meu. Sunt atat de deschisa la comentarii si feedback-ul celor ce citesc, incat aceasta lipsa din partea lor ma doare. Si le-o declar deschis, aici si acum, ca sa stie si sa retina ideea!
In prezent, imi propun o regandire a timpului, in ideea unui stil de viata placut, consimtit, dar sa nu mai fie unul comod.
De mult timp, sunt prea comoda.
Trebuie sa-mi infrang inertia. Asta e tot ce am de facut.
Dar implica eforturi infinite...!
Imi doresc ca treptat, viata mea sa se schimbe din temelii.
Prin stil de viata, in genere, inteleg atat alimentatia, cat si miscarea pe care o fac, si comportamentul pe care il am in diferite situatii, inclusiv viteza de reactie si spontaneitatea.
Viata este o lectie care ne testeaza in toate modurile posibile, in care suntem continuu „scosi la tabla” si in care stam foarte putin in postura de spectatori.
Un alt stil de viata insemna schimbarea din temelii pe care o vizez, care insa e atat de greu de demarat!!!
Poate daca voi fi indragostita CU ADEVARAT, voi putea sa schimb vizibil atat viata interioara cat si cea exterioara, a raporturilor cu lumea.
Trebuie sa ma apropii de scopurile stabilite acestei vieti, fie si inainte de nastere, cum se spune..
Nu vizez in mod deosebit prosperitatea exterioara. Daca reusesc sa ma mentin si in viitor la nivelul de decenta al existentei prezente, imi este suficient. Nivelul este scazut in prezent, sunt perfect constienta de asta, dar tind sa ma raportez la cei mult mai saraci decat mine, atunci cand afirm ca vreau sa raman macar la fel. Nu ma raportez la masa opulenta si nesatula, care-si inventeaza necesitati inexistente, rasarite dintr-o competitivitate prost inteleasa cu cei de acelasi soi.
Morala ma impiedica sa ma mulez unui ideal de bogatie si prosperitate, care in randul acestei natii, a devenit un mit al parvenitului.
Cat voi putea obtine in aceasta viata prin munca mea cinstita, din serviciu, scris, traduceri, corectura, si altele de acest gen, pentru care am pregatire si vocatie, imi va fi suficient.
In acest moment continui sa acumulez idei si informatii, fapt pentru care am putine realizari exterioare si materiale, si nici nu imi transpun inca propunerile de schimbare in fapte.
Constientizarea tot mai acuta a necesitatii schimbarii o va impune (pe schimbare!) aproape fortat in viata mea reala. Nu in cea ideala, in care se afla acum.
Ma bucur ca mi se clarifica mintea.

In alta ordine de idei.
Cred ca o la fel de ..principala (!) provocare a vietii oricarui om, care-i da sens si semnificatie, este IUBIREA, realizarea si fiintarea in plan emotional.
Ea focalizeaza o multime de preocupari si chiar axe de rezistenta ale fiintei.
In jurul iubirii se invarte totul, asa cum se spune.
Emotional, suntem cu totii atat de fragili...
Emotional, suntem atat de subjugati, de dezarmati, de vulnerabili, de...santajabili, adeseori!..

In raport cu viata, un alt aspect important pentru fiecare este, fara indoiala, aspectul exterior, fizicul.. Aici, ar fi o groaza de comentat. Fatza cu care ne infatisam lumii...
Fiecare dintre noi este un obiect de observare „externa”, altfel spus, intre noi fie vorba, evaluarea „animalica”.

Ma intereseaza foarte mult vibratia energetica si informationala a corpului meu.
Vreau sa fiu flexibila (gimnastica, tata!!), sa am reflexe bune (deja am, dar flexibila nu sunt), vreau sa ma adaptez cu usurinta, psihic si fizic, la orice conditii de viata, chiar mai drastice.
Apropos de schimbarile potentiale in conditiile de viata, eu nu cred ca la celebra data a „sfarsitului”, 21/12/2012, se va produce un cataclism material, decat daca l-ar produce, special atunci, acei „stiutori luminati”, intangibilii din afara sferei noastre de control, de care am mai pomenit candva, aici. Fiindca ma astept la orice de la cei „rai”, dar in sinea mea exista, debordant, un optimism incurabil!! Nu cred ca vor reusi! Nu trebuie sa reuseasca! Oricat ar complota, nu-i ajuta Dumnezeu, vorba aceea..
Oricum, nu cred ca dupa 2012 ne vom intoarce in epoca de piatra. Dimpotriva.
Insa intr-o revolutie spirituala cred, chiar o anticipez cu toata fiinta mea. De aceea, dorinta de perfectiune este ceea ce simt nevoia sa prezint continuu in articolul de fata.
Cred in primul rand in sublimare, in lumina, in raza de inspiratie si de bunavointa.
In al doilea rand, cred in lucrurile bune ale vietii, oricare ar fi acestea.
Dar nu suport sa raman prinsa in material.
Desprinderea de materie este necesara pentru oricine, la orice nivel.
De retinut insa ca nu se poate impune nimic, nimanui, nici dezvoltare cu de-a sila, nici intelegere cu de-a sila, nici realizari mentale si spirituale – cu de-a sila.
Este vorba de nivel de evolutie, si este nevoie de efort personal ca sa te dezvolti si sa urci, pe traseul ascendent al fiintei tale.

Pe foarte foarte curand.

Ancutza

Atat de inefabil

Astazi de dimineata am simtit mireasma...surda, a toamnei.
Intr-un fel te bucura racoarea, atat de dorita in zilele caniculare atat de recente, pe de alta parte simti cum o parte din tine moare odata cu vara; racoarea aceasta este atat de abstracta...simti toamna, simti iarna chiar, si deja s-a mai dus un an, adaugi in intelepciune, in experienta, dar si in neimpliniri...
In legatura cu iubirea..., iarasi ma macina niste ganduri.
Pe cel „vesnic”, adesea pomenit, nu-l mai iubesc, mi s-a sters, a devenit relativ rapid o amintire „brumata”.
Chiar cand il iubeam, nu l-am iubit tot timpul; l-am iubit pe alocuri, l-am iubit in aversa... A fost o relatie care a avut atatea salturi, in plus si mai ales in minus, incat o iubire constanta echivala, pe atunci, cu a merge pe abstracta linie zero, intr-o consecventa nefireasca noua, oamenilor...
Mereu imi doream sa scap de el, sa scap de-a binelea, definitiv, dar gandul meu si-l aducea aminte mereu, si legea atractiei il readucea inevitabil, si in viata...
Pana la urma m-a suparat atat, incat paharul din poveste a deversat, picatura prea-plinului a pus capacul si a rasturnat toata sandramaua aia carpacita a relatiei noastre..
La inceput, mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu lipsa lui, cu cea a vesnicelor noastre discutii, de fapt cu o comunicare mereu prezenta in viata mea din ultimii ani.
Nu sunt prima care o spune, dar constat si eu cu amaraciune ca ne obisnuim greu cu binele.. „Rau cu rau, dar mai rau fara rau!” Ce tampenie! Nu ar trebui sa fie asa, dar obisnuinta este intr-adevar a doua natura..
Raul il duci cum il mai duci, dar cand ti-e bine, parc-ai vrea sa se termine odata!..
„Fara lupta, fara griji” ? – parafrazand titlul unei carti celebre.
Cam plictisitor, nu? :)
Ne place atat de mult lupta, conflictul? Ca sa evoluam? Sau, mai simplu, ca sa nu ne plictisim si rutinam?..
De cate ori m-am despartit de acest om, am simtit cum scap de o imensa povara de pe creier..in primul rand de pe creier, si in ultimul rand de pe suflet, ceea ce inseamna ca nu imi era cu adevarat „in suflet”..asta este concluzia logica, chiar daca logica vine de la creier...
”Ratiunea sa triumfe!”, ca astazi numai citate dau :)
Si cum spuneam, am scapat de o mare povara, si ideea merita intr-adevar subliniata..
Grija acelei „iubiri” (de fapt, obsesii), grija si temerile si raspunderea pe care le implica o relatie (cel putin, una adevarata, as adauga..).
La varsta mea, si am ajuns totusi sa prefer ceva mult mai ideatic unei relatii asa de complicate.
O iubire nemarturisita, o iubire incerta, o iubire de-abia ghicita.
Il vad uneori alaturea de mine, il percep, il aspir, si gata, visul e gata, viata e frumoasa, inexorabilul exista, dragostea de viata nu s-a stins, ai o motivatie foarte puternica de a merge inainte...
Sunt indragostita si el e intotdeauna departe...
Departe cu sufletul, departe cu mintea, departe fizic..
Ii descifrez uneori o licarire de recunoastere in ochii frumosi, dar mi-e intotdeauna teama ca ma insel, ca mi s-a parut, ca este o politete a omului cu lumea...
Este foarte dimineata inca si soarele prinde a straluci mai bland, mai putin rece, sclipind printre ramurile unuia din venerabilii copaci ce-mi inconjoara fereastra...
Imi simt fereastra ca pe un altar..pe care ma dau jertfa Universului..caci, nu-i asa, fiecare ne sacrificam principiului care ne-a fiintat...teribila despartire si teribila apropiere de principiul prim si etern, samanta din noi, leaganul zeilor...copilul din noi, prohodul universului...vorbe care parca nu-mi apartin, dar pe care Trebuie sa le rostesc....