Prima poveste

Diamantul superb de culoare roz mi l-a dăruit tunisianul trist, care a călătorit odată cu mine în circuitul prin Anglia. Părea un om ca oricare altul, poate mai frămîntat, însă mă privea într-un mod aparte. Era mereu singur, părând a căuta o soluţie la o problemă care îl depăşea.
Ar fi vrut să ceară sfatul oricui, iar eu, înţelegându-mă uşor cu el în engleză, am fost la îndemână.
Problema lui era complicată, vroia să-şi regăsească fetiţa, cu care fosta nevastă dispăruse de peste 6 luni.
I-am oferit nişte indicaţii, nişte site-uri pe internet prin care puteai găsi aproape pe oricine, cu condiţia ca numele să fie real.
Părea intrigat de această posibilitate, mi-a spus că nu e un om modern, că nu iubeşte comunicarea de tip virtual, dar că era dispus să întreprindă orice pentru a-şi regăsi copilul.
Oricine în locul meu i-ar fi sugerat ceva similar. De aceea, nu m-am simţit specială şi foarte inspirată când i-am dat acest sfat.
Dar ceea ce a urmat avea să mă uluiască.
Mi-a spus că însoţeşte grupul numai prin Anglia, iar continuarea circuitului prin Benelux nu mai face parte din itinerariul lui. M-am întristat, fiindcă îl simţeam deja prieten, ţineam la el, mă făcuse părtaşă la durerea şi la căutările lui.
În ultima seară când ne-am văzut, mi-a dăruit diamantul.
Evident că am gândit că era unul artificial, dar frumuseţea lui întrecea astfel de considerente. Oricum ar fi fost făcut, era minunat.
El însă, susţinea că este natural şi că existau numai două în lume de acest fel, de această mărime şi nuanţă. Pentru prima oară, am început să mă îndoiesc că vorbeşte serios. Până atunci, păruse un tip de încredere.
I-am răspuns că de fapt nu are nicio importanţă ce fel de diamant era, fiindcă el avea valoare pur sentimentală, oricum, şi nu aveam să-l înstrăinez în niciun caz, că avea să-mi amintească mereu de scurta noastră cunoaştere.
Ba chiar i-am promis că piatra aceasta va fi zălogul reîntâlnirii noastre, oricând avea să fie aceasta.
Poate vom fi bătrâni, urâţi şi schimbaţi, dar diamantul, pururea tânăr, avea să ne unească în timp.
Poate era mai bine să-l dăruiască fetiţei, când o va regăsi, i-am sugerat.
A spus că nu, că nu asta contează, fetiţa era altceva, este posibil ca toţi banii din lume să nu i-o poată aduce înapoi, şi în orice caz de bani nu duce lipsă.
Mi-a spus că diamantul de culoare roz este un simbol potrivit pentru ceea ce s-a infiripat, fragil, între noi, chiar dacă este doar un episod din viata noastră, fiecare urmându-şi apoi drumul său personal. Considera sfatul pe care i-l dădusem extrem de preţios, fiindcă el avea rareori încredere în cineva şi simţise că la mine îşi putuse descărca sufletul cu toată încrederea. Mi-a făcut enorm de multă plăcere ceea ce gândea şi simţea, mai ales că mă simţeam izolată ca şi el. Şi, mai ales, că ma întrista mult apropiata noastră despărţire.
Am fost sigură că exagerează în privinţa diamantului, că mi-a dat o piatră banală, din care avea destule pentru fiecare fată întâlnită.
Şi totuşi piatra era superbă şi mă „îndrăgostisem” deja de ea.
Faptul că avea să-mi amintească mereu de ochii lui negri şi duioşi îi creştea enorm puterea spirituală, în timp ce posibila valoare materială pălea.


Dar, cum se spune, până nu greşim, nu învăţăm. Asta aveam s-o aflu mai ales a doua zi.
Când am ajuns la Amsterdam, două zile mai târziu, aveam să rămân îngrozită de faptul că bijutierul i-a confirmat valoarea enormă şi m-a întrebat de unde îl am şi dacă nu am de gând să-l declar la poliţie şi la vamă, în drumul spre ţară.
Acum se părea că mai am puţin şi am nevoie de escortă, ca să am grijă de puternicul „tămăduitor”, cum îl numise Ally, când mi-l dăruise.
Eu însă nimerisem într-o mare complicaţie, la care nu m-aş fi aşteptat niciodată.
Semăna cu un film ca atâtea, în care personajele se fugăresc, din cauza valorii inestimabile a unei pietre.
M-am gândit să-l vând bijutierului din Amsterdam ca să scap de o grijă care avea să mă urmărească mereu, dar mi-am amintit de valoarea sentimentală a frumosului giuvaer, şi am intrat într-o mare dilemă...
Ally îmi lăsase o moştenire grea, pe care vroiam s-o păstrez, aşa cum îi promisesem, dar pe care făcusem greşeala să o desconspir.
Dacă aş fi tăcut din gură, şi-ar fi păstrat, practic, întreaga valoare, total inalterată...
Acum îmi bătusem cuie în talpă, cum se spune, şi nu ştiam cu mâna cui să le scot de acolo, fiindcă nu aveam încredere în confidenţialitatea bătrânului olandez şi începusem să mă simt deja hăituită, ca în filmele de aventuri pe care oricum nu le prea gustasem vreodată...

Amortirea dinaintea concediului

Este foarte bine că nu mai comunic cu S.
Mă simt eliberată, şi de un prieten dar şi de o teroare, ca o obsesie care trebuia alimentată. Sufletul e mai uşor fără el.
Eu citesc cu placere Coruţ şi sugestiile lui pentru binele persoanei, dar totuşi nu mă pot mobiliza să vreau ceva cu adevărat.
Nu mă pot hotarî deloc să scriu pe blog, fiindcă nu simt nevoia să mai transmit orice, ceva, cuiva. Trăiesc o perioadă de negare a relaţiilor, a comunicării, a dorinţei de a împărtăşi. Dacă totuşi o fac, e numai aşa, să se vadă că nu am murit, ca să spunem aşa...
Lumea mi-a devenit indiferentă. Nu mai vreau să le spun nimic. În afară de simple jurnale, ca acesta, care mă ajută să mă regăsesc, să mă adun, să-mi revizuiesc gândurile şi viaţa, chestii personale pe care nu doresc să le împărtăşesc şi care mă ajută doar pe mine, în rest am încetat să scriu pentru exterior.
O fi un talent irosit, dar în definitiv sunt destule talente mari pe lume. Şi puţină lume mai citeşte. Cel mult, se mai citeşte pe net.
Cred că editurile, industria cărţii, vor intra sau au intrat deja într-un puternic declin. Nimeni nu mai are aplecare asupra cărţilor. Nimeni nu mai poate să stea efectiv cu o carte în mână, să ţina cartea în postura ei fizică, firească. Eu şi V, poate S, suntem nişte excepţii, nişte ‚rara avis’, cum nici nu prea mai gaseşti. Şi mie a început să-mi fie mai uşor să mă concentrez la calculator, cel puţin la serviciu. Aici e aşa ciudat să stai cu o carte în mână, e chiar enervant, căci bate la ochi.
Dar dacă te uiţi la toate tâmpeniile pe calculator, asta nu se pune.
Cartea a devenit un gest aşa rar că este deranjant pentru cei care nu-l cultivă şi nu-l înţeleg. Şi este neplăcut ca tu, cititor, să te expui public, ca să-ţi răsfoiască toţi cartea în mod derizoriu şi s-o pună la loc, fără un cuvânt, ca pe un obiect ca oricare altul. Cine îţi înţelege cartea, te inţelege pe tine, poate înţelege motivele pentru care ai ales-o, dar cine vrea cu adevărat să aprofundeze pe un altul, când nimeni nu mai are deloc grijă de sufletul propriu, nimeni nu mai caută să se regăsească, să se scuture de „imperiul exterior” şi să-şi dea jos ţărâna care se aşterne pe suflet rapid, când nu mai ai „timp” şi aplecare pentru el...
De altfel, nu ăsta e scopul pentru care scriu acum, aici.
Îmi doresc să-mi pun gândurile în ordine şi să-mi stabilesc nişte ţeluri în viaţă, nişte priorităţi. Dar atât de multe lucruri mă lasă rece...
Tot ce înainte mă stimula, mă motiva, acum mi se pare neinteresant, fad, tern, fără de viitor şi de rost.
De exemplu, cum scriam nu demult, eram atât de captivată de perfecţionarea la engleză, franceză, spaniolă şi germană... dar acum nu le mai văd sensul, nu mai ştiu de ce să le fac!
Nu mai îmi doresc nimic, decât sănătate şi echilibru mental, interior.
Poate că pur şi simplu sunt prea obosită, acum, înainte de concediu, pentru muncă de concepţie, de stabilit scopuri principale în viaţă.
Simt o lentoare, o încetinire a ritmului, o dezagregare...
Cred că asta inseamnă că sunt în spiritul timpului nostru.
Când sunt odihnită, eu mai ridic capul din această stare, dar aşa cum mă simt acuma, „pleşuvă”, simt doar că privesc în jur fără să particip cu nimic. Văd, înregistrez, reacţionez dacă mi se cere asta sau simt eu că merită, dar în rest, „fac pluta în inerţie”.
Tristă perioadă pentru marile mele dorinţe de viaţă ..de odinioară, ba chiar de deunăzi.
Cert este că peste un pic plec în circuitul Anglia-Benelux şi deşi mă voi întoarce obosită fizic, sper ca din punct de vedere spiritual să revin cu vigoare, cu dorinţe mari, cu planuri îndrăzneţe.
Să dea Dumnezeu!
Şi să ne auzim cât mai curând, mult mai curând decât pauza în care am lipsit..