- Vincent Temple, om de afaceri francez şi bun prieten cu Ally, s-a grăbit el să mă liniştească, după ce mi-a citit panica din ochi. Am venit pentru diamant, a continuat el.
M-am întristat. Nici nu apucasem să îl privesc cu atenţie, în singurătate şi în linişte.
Îmi venea să-l întreb cum m-a găsit, dar mafia internaţională nu avea bariere şi graniţe, asta niciodată. Nimerisem în ceva care mă depăşea şi regretam că am aflat de piatra asta, care îmi complica mult viaţa, şi nu îmi oferea, în definitiv, nimic.
Mă luase prea la fix ca să o dau cotită, cum făcusem cu poliţistul de frontieră.
- Da, ştiu că e de valoare, dar am crezut că este cadoul meu.., am oftat eu.
- Şi este, replică el zâmbind, eu am să-i fac doar asigurarea, nu am venit ca să ţi-l iau, zâmbi el charismatic.
Răspunsul lui m-a surprins aşa de tare că nici nu am remarcat că ajunsesem împreună în bucătărie, că doar nu aveam să-l invit direct în dormitor.
- Aşa.., am făcut eu brusc idioată. Şi cum se poate face asta? Trebuie să îl duc la o evaluare, trebuie să i se estimeze valoarea, trebuie să mă expun cu el, se va afla..
- Da, în principiu, aşa e. Dar dacă ai încredere, le rezolv eu pe toate. Îi fac toate formele de care vorbeai, pe numele meu. Şi apoi, rămâne la tine.
Am oftat, la gândul care îmi incolţise deja în minte. Probabil că face toate astea doar ca să mi-l înlocuiască pe cel adevărat cu unul fals, am gândit. Asigurarea e o acoperire de doi bani.
Aşa că am zâmbit şi i-am spus:
- Eu nu cred că mi-l mai aduci înapoi. Fă ce vrei cu el. Dacă Ally vroia să-l păstrez, nu te trimitea pe tine direct la mine. De fapt, nici nu înţeleg cum m-ai găsit. Şi ce interes ai tu să-mi faci mie facilitatea de a-l asigura. Ceva nu merge în toată povestea asta. Te invit să-l păstrezi. Nici nu cred că eşti cine pretinzi că eşti şi nu am cum să te verific. Am intrat într-un roman poliţist fără să-mi doresc asta câtuşi de puţin.
Am tăcut şi l-am privit. Mă simţeam sigură pe mine şi extrem de rece.
Nu făcusem nimic rău. Acceptasem un dar de la un necunoscut, necrezând că avea realmente o valoare obiectivă, fiindcă nimeni pe lumea asta nu face cu adevărat daruri de valoare, de o asemenea valoare, vreau să zic. Nici la cei mai apropiaţi, darămite la necunoscuţi.. Asemenea valori nu circulă în afara mediului lor firesc, al marii aristocraţii şi marilor dealeri. Ce se întâmplase de această dată, nu înţelegeam. Cine ar fi putut înţelege, de altfel?..
Mă gândeam că acest Vincent ştiuse de transferul diamantului de la Ally la mine şi nu îi era neapărat prieten acestuia. Putea fi oricine. Se putea da drept oricine. Era oricine, şi cum era să aflu eu cine era acest bărbat rasat, îmbrăcat business, foarte oficial, cu cămaşă verde cu dunguliţe subţiri, cu un costum verde închis, călcat perfect, care pe deasupra se asorta cu ochii verzi-albaştri migdalaţi, purtând o pereche de pantofi din piele fină şi fără urmă de praf, un om pe care probabil îl aştepta un Mercedes Benz argintiu, cu şofer, la scara blocului meu dintr-o suburbie periferică a României cea uitată de lume.
Mă miram că nu se grăbeşte, să ia odată diamantul şi să se facă nevăzut cu el.
Nu fusesem niciodată o profitoare şi nu intenţionam să negociez nimic, să trag de timp sau să îl trag de limbă. Eram o persoană independentă şi respectam şi altora libertatea de gândire şi acţiune, ba chiar şi libertatea de a se da drept cine nu erau, în cazul de faţă.
Dar acest bărbat care nu se grăbea şi a cărui identitate îmi era neclară, îmi răsturna toate supoziţiile.
Vorbise foarte puţin, dar corect şi concis.
Se părea că nu îi ghicisem intenţiile, că de fapt nu vroia diamantul. Nu pentru el.
Dacă ar fi fost aşa, l-ar fi luat şi gata.
Atunci ce vroia?
Deşi tipul îmi plăcea, nu-l mai vroiam prea mult în preajma mea. Trebuia să ştiu cum stă treaba şi să revin apoi la viaţa mea normală.
Probabil că pe mail mă aştepta ca de obicei, după o călătorie mai lungă, măcar o duzină de propuneri de traduceri de articole şi cărţi din română în chineză, sau viceversa, dat fiind că eram unul dintre puţinii specialişti în Orient şi în limba cu pricina.
Vincent mă readuse la realitate cu trei cuvinte: „Este „tămăduitorul”, remember?”
Mi-am amintit că Ally numise în acest fel diamantul roz. Dar la ce se referea acum Vincent?
Însă el mă lămuri imediat.
- „Tămăduitorul” este o piatră „cu dedicaţie personală”, ca să spun aşa. Vei merge cu mine în Belgia, mă anunţă el scurt.
- Cum să merg? Am mai rămas cu 10 euro după excursia asta!
- Nu asta contează. Ai diamantul. Eşti o femeie bogată, îţi permiţi!
- Cum să-mi permit? Doar dacă l-aş vinde... Şi nu vreau s-o fac! Am spus cu năduf.
- Dar nu e vorba să valorifici diamantul, îmi explică el cu o voce suavă, chiar tandră. Tu eşti mai mult decât valoarea diamantului. Ally vrea să te scoată din România. Tu nu vrei să fii o femeie liberă, într-o lume mai liberă?
- Sunt o femeie liberă! Iar lume cu adevărat liberă nu există nicăieri. Democraţia este doar un mit, pentru cine are timp să creadă!
- Ok, ok! Dar într-o viaţă mai bună crezi?
- Asta da, desigur! Şi ce trebuie să fac pentru asta?
- Nu prea multe. Doar să fii tu însăţi.
Mi-am luat o ţigară la cafeluţă, la care ne aşezasem amândoi, complice, şi l-am privit în ochi.
- Totuşi, repet: ce trebuie să fac pentru asta?
- Nimic, privi el surâzător.
Afirmaţia asta mă puse în dilemă.
- Trebuie să primeşti cu graţie tot ceea ce îţi acordă soarta, dacă înţelegi ce vreau să spun.
- Adică să profit de ocazie! am privit eu pierdută, în gol.
- Nicidecum. Să-ţi valorifici talentele, nimic mai mult. Ştii că acum baţi pasul pe loc.
- Asta cam aşa e... am tras eu din ţigară, zâmbind încurcată. Totuşi, care este interesul lui Ally în ce mă priveşte?
- Păi, ..el te iubeşte, răspunse simplu Vincent.
- Aşaa..., rămăsei eu stupefiată. Dar, cum aşa? Ne-am cunoscut mult prea puţin!
- Crezi că este nevoie de atât de mult ca să te îndrăgosteşti? Îţi place şi gata! Parcă nu ştii şi tu cum e..
- Ba bine că nu! Ştiu. Dar recunosc că nu sunt tocmai pregătită să-i răspund sentimentelor. Eu nu am luat toată povestea asta foarte în serios.. Pe de altă parte..aş vrea să nu fi fost în zadar.. şoptii eu nehotărâtă.
- Ce anume? întrebă el mirat.
- Toată lupta asta de până acum. La viaţa mea mă refer.
- Nimic nu e în zadar, sunt sigur c-ai învăţat lecţia asta, dădu el din cap gânditor.
- Da, şi totuşi.. De ce trebuie să plec? Şi mai ales unde plec, la ce plec? Am deja 34 ani, nu mai sunt o puştoaică care ia viaţa-n piept.
- Tu te consideri bătrână, dar nu eşti, Ava. Trebuie să încetezi să mai confunzi vârsta biologică cu vârsta reală, aceea dată de forma fizică şi intelectuală, şi de starea de spirit.
- Aş vrea să te cred, şi ştiu ce vrei să spui. Dar cu toate astea, mă simt foarte, foarte bătrână.
- Mi-ar plăcea să te îmbrăţişez, spuse el luându-mă prin surprindere. Ca să-ţi dau curaj. Să te îmbărbătez, cum ziceţi voi.
Am uitat să menţionez că dialogul avea loc, desigur, în limba franceză, pe care o cunoşteam la perfecţie, ca fostă cursantă a Colegiului de Artă Saint-Exupéry din Paris.
- Mi-e dor de ochii lui, am şoptit ca din senin.
- Te referi la Ally, nu-i aşa?
Întrebarea lui mă luă prin surprindere. Îmi închipuiam că ştie multe, dar nu chiar atât de multe încât să-mi controleze sentimentele, gândurile chiar, intime.
- Ei, da, am recunoscut. Mi-a plăcut mult. Iar cu piatra asta, de a cărei valoare încă mă îndoiesc, parcă a pecetluit ceva.
- A pecetluit taina voastră, adică a sufletelor voastre, şopti el, ca prin vis.
- De unde ştii toate astea? îndrăznii eu să-l întrerup. Ţi-a zis el ceva?
- Normal că mi-a zis. Eu sunt confidentul lui, unicul său prieten apropiat şi chiar un bun servitor.
- Servitorul lui? am făcut eu ochii mari.
- Ei, da. Mai bine zis, aghiotant, sună altfel, nu-i aşa? Însă, oamenii bogaţi îşi vor permite servitori în toate timpurile, dacă asta te nedumereşte cel mai mult. De fapt, cel puţin trei sferturi din populaţia lumii este sclava unei mici minorităţi, nu crezi?
Mi se părea că discuţia noastră alunecase pe o pantă prea filozofică aşa că l-am întrerupt blând.
- Eu mi-am terminat cafeaua. Tu la fel. Acum, ce urmează? am întrebat eu, strângând ceştile şi punându-le iute în chiuvetă. Aş vrea să mă îmbrac totuşi. Sunt încă în pijama, după cum mă vezi. M-ai luat ca din oală, am subliniat eu cu un ton voit mustrător.
- Je suis désolé, recită el vesel, dar sunt trimis aici cu un scop!
- Şi care ar fi acela, prietene? întrebai eu iertătoare.
- Nu pot să ţi-l spun deocamdată, mi-o reteză el scurt. Eu pot doar să-ţi spun ce trebuie tu să faci. Sau, ce ar fi bine să faci, se corectă el imediat.
- Mai precis, ce aţi vrea voi să fac?
- Păi, nu mare lucru. Pentru început, să iei avionul de Bruxelles în seara asta, împreună cu mine.
- Ai zis că lucrezi pentru Ally. Mă vei duce la el? Şi ce caută el în Belgia? Şi-a găsit fata?
- Care fată... nu are nicio fată! Fata era doar un pretext pentru a sta mai mult de vorbă cu tine. În realitate, nici nu a fost vreodată căsătorit.
- Chiar aşa de interesantă sunt?.. Să inventeze asemenea pretexte?
- El e un domn, señorita. N-a vrut să-ţi facă curte într-un mod bătător la ochi. Eşti totuşi naivă dacă crezi în continuare că diamantul nu este veritabil şi că ţi l-a dat aşa, întâmplător, ca urmare a unei porniri inexplicabile şi.. usor absurde, cum ţi s-a părut. Adevărul este că dorea să te cunoască mai demult. De când erai la colegiu în Franţa.
- Dar m-am întors de la Paris acum 7 ani! De ce a aşteptat atât?? Şi de unde m-a ştiut?
- Ai publicat o nuvelă în 3 părţi, îţi aminteşti? Cea din ziarul şcolii. „Ingenua din vis”, sau cam aşa ceva.
- Nu, „Inocenta visând”, se numea.
- Aşa, da.
- Dar mă surprinde teribil că tu şi el ştiti de asta. În fond, era un fleac. Ajungeţi să mă îngroziţi cu atâta.. poliţie, ca să zic aşa.
- Nu e poliţie, a fost o întâmplare fericită pentru tine, că ţi-a citit nuvela. L-a impresionat prin simplitate şi concizie, dar mai ales prin mesaj. Mesajul chiar i-a mers la suflet. Mi-a spus deseori asta.
- Şi care credeţi voi că este mesajul?.. Ca să văd dacă aţi intuit bine.
- Mai pe scurt, mesajul este că viaţa este scurtă şi trebuie trăită la înălţimea unor convingeri înalte şi puternice. Trebuie să iubim, trebuie să iertăm, trebuie să luptăm. Am văzut de asemenea, încă de atunci, că dezvoltarea personală este una din priorităţile tale.
- E adevărat. E ceva ce îmi doresc şi care într-adevar mă motivează. Mă defineşte, ca să zic aşa. E o evoluţie permanentă, sau chiar încercarea de a evolua. Simt că fără ea sufletul meu nu ar putea merge mai departe.
- Da, te înţeleg. Şi eu am fost cândva aşa, în studenţie. Acum, viaţa mi-a mai tăiat din aripi. Sunt mai puţin romanţios, ca să zic aşa.
- Ce facultate ai urmat?
- Sunt arhitect. Am proiectat câteva clădiri noi din Lyon, oraşul meu natal, când m-am întors acolo, după studii. Apoi, l-am întâlnit pe Ally, om de afaceri care lucra cu firma mea, şi...
Lăsă fraza neterminată.
- Şi după ce l-ai întâlnit pe Ally n-ai mai fost arhitect? am întrebat eu de-a dreptul.
- Păi, cum să-ţi spun, el avea planuri aşa măreţe cu mine, încât mi-am uitat propriile mele scopuri. Apoi, m-am gândit că există mulţi arhitecţi pe lume.
- Care au fost planurile lui Ally cu tine?
- Mai întâi, mi-a oferit mulţi bani. Şi chiar s-a ţinut de cuvânt. Apoi, am devenit un fel de consilier al lui. Ne sfătuim în foarte multe probleme, fiindcă avem abordări complet diferite. De fapt, suntem foarte diferiţi.
- Care sunt scopurile lui Ally? Ce te pune să faci?
- Ştiu că cuvântul servitor te-a făcut să te gândeşti la lustruit pantofii, dar nici vorbă de aşa ceva. Cum spuneam, îl ajut, îl sprijin, sunt vioara întâi.
- Bine, dar ce anume faceţi împreună? începusem să mă enervez că evita atâta un răspuns deschis.
- Racolăm inteligenţe. Eşti mulţumită?.. Şi facem opere caritabile. Dar nu din alea cu acoperiri perverse, ca să spun numai atât. Există şi asa ceva, poate ştii. În schimb, noi suntem curaţi, până în vârful unghiilor, oricum ne-ai lua. Cu conştiinţa curată şi cu mâinile curate.
- Pot reprezenta operele de caritate şi racolarea de inteligenţe obiectul de activitate al unei firme??.. făcui eu neîncrezătoare.
- Da, dar nu exact aşa cum le-ai prezentat tu. Sau, mai bine zis cum le-am prezentat eu, în fine.
- Măi băiete, ce faceţi voi doi acolo, mai concret? îmi pierdui eu răbdarea.
- Ally este un investitor şi un filantrop cunoscut pe plan internaţional. Dacă i-ai şti numele adevărat, l-ai putea găsi şi pe internet, este trecut în Wikipedia.
- Dar profil pe Facebook şi-a făcut? încercai eu să sparg încordarea care mă cuprinsese, cu o glumă.
- Au incercat alţii să-i facă, dar nu s-a lăsat, răspunse el la fel de glumeţ, dar totuşi ferm.
- Într-adevăr, Facebook reprezintă o desconspirare completă, am fost eu de acord.
- Ai remarcat însă că e un om enigmatic. Ţine cu dinţii de misterul din jurul lui. Cel puţin, până când tu...
- Eu?? Eu, ce?.. răspunsei şocată. Ce legătură am eu cu toate astea? Cu tot misterul ţesut în jurul lui, pe care tu îl întreţii cu atâta dibăcie..
- Ajung chiar acum şi la rolul tău în „afacerea” asta.
- În sfârşit!..
- Ideea este că el vrea ca tu să scrii un roman aşa-zis autobiografic al lui, dar desigur este incorect spus autobiografic câtă vreme nu şi-l scrie el însuşi. Va fi biografia lui, în fine.. Şi te asigur că vei avea ce scrie! A dus o viaţă tumultuoasă.
- Sunt convinsă! Dar de ce eu?.. Nici măcar nu suntem de aceeaşi naţionalitate, nu se teme că-i voi distorsiona sensurile afirmaţiilor sau, mai ştiu eu ce?..
- Nici vorbă! Eşti un as în materie de limbi străine, a văzut asta şi când v-aţi cunoscut, în excursie. Ideea e că îi place mult cum scrii. Şi-a amintit de tine când şi-a pus problema scrierii acestei biografii.
- Acum mai vii de acasă, râsei eu din toata inima. Ce iubire veche, ce fulgerare tinerească de acum 7 ani – poveşti de adormit copiii. Îi plăcuse cum scriu şi într-o inspiraţie de moment s-a gândit să apeleze la mine. Forţă de muncă ieftină, din România...
- Hai, nu fii fetiţă rea! Nici nu se va uita la bani, când e vorba de tine. Şi ce, ai uitat de diamant şi de faptul că este veritabil?..! Ideea e că el vrea întotdeauna ce este mai bun. Şi mai ales acum, cînd vrea ca viaţa lui...să se vândă bine!
- Vrei să spui să fac eu din rahat bici, cum se spune pe româneşte?
- Cam aşa ceva, dacă vrei tu să te exprimi aşa plastic. Dar te asigur că nu a dus o viaţă de..rahat. Oricum, e bine să mai ştii un lucru: din punct de vedere financiar, eşti asigurată pentru tot restul vieţii!
- Sunt convinsă..., îngăimai eu, surprinsă puţin de direcţia pe care o lua conversaţia aceasta ireală din cartierul bucureştean Titan.
- Ai face bine să te pui cu burta pe treaba. Chiar acum, începi prin a-ţi face bagajul. Apoi, treaba mea e să te duc la el, să vă vedeţi, să discutaţi detaliile.
- Dar spune-mi, de ce ai venit aici mai devreme spunându-mi că eşti interesat de diamant, că vrei să-l asiguri..
- Te-am testat. Ordinele stăpânului. Dacă te prefăceai că nu-l ai sau că nu ştii despre ce este vorba, nu ajungeam să-ţi mai fac oferta generoasă pe care tocmai ţi-am făcut-o.
- Înţeleg.. Ai vrut să vezi ce fel de om sunt. Ok, este normal. Nu cunoşti un om cu adevărat până nu vezi cum se comportă în relaţia cu banii şi averea.
- Cam aşa ceva. Dar ai trecut testul cu brio. Mai ales pentru cineva care munceşte cu adevărat să-şi câştige existenţa, şi într-o ţară săracă..
- N-a fost întotdeauna săracă!
- Într-adevăr! Dar nu e momentul să ne lansăm într-o altă discuţie, nu că nu am putea sau nu am avea ce dezbate, în privinta sorţii României...
- Vroiam să te întreb ceva. Ai spus că urmează să discut cu Ally detaliile..
- Da...
- Ei bine, şi eu sunt un detaliu, în toata povestea asta pe care aţi pus-o la punct amândoi? Nu se punea problema unui refuz din partea mea, fiindcă sunt o intelectuală româncă aflată la limita traiului decent, nu-i aşa?
- Ei, e bine că te-a ales, de ce nu gândeşti pozitiv? Eşti aleasa lui, asta contează. Crezi că alţii n-ar fi vrut?...
- Aleasa lui, scribul lui... toată povestea aia cu dragostea ascunsă a fost ţesută cu multă aţă albă, ca să mă îmbrobodiţi.
- Nu-i aşa! Omul ăsta, care e şi prietenul meu, a făcut în aşa fel încât să vă cunoaşteţi în excursie, pentru a-ţi cunoaşte personalitatea şi pentru ca tu să ştii de el, pur şi simplu. Apoi, a fost fermecat de inocenţa ta.. şi a căzut în mreaja ochilor tăi hipnotici, cum le spune el.
- Eu şi ochi hipnotici, râsei eu. Probabil că e-n perioada când simte nevoia să se îndrăgostească.. Apropos, se îndrăgosteşte des? mă interesai eu.
- Da, destul de des, recunoscu Vincent cu sinceritate. Dar la voi o să se îmbine plăcutul cu utilul, pricepi?
- Eu nu ştiu dacă o să-i cad în braţe, numai fiindcă-mi dă o slujbă, fie ea şi remunerată generos. Patul şi dragostea mea sunt cu totul altă problemă.
- Dar spuneai că şi tu ai fost fermecată de el, aminti Vincent suav.
- Ei, da, dar şi eu mă îndrăgostesc des, i-o retezai eu. „Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică”, altă vorbă românească, dacă vrei să ştii.
Limba franceză învăţată perfect la colegiu mă servea impecabil.
- Ascultă, ce ne mai târguim? Avionul decolează la ora 20 şi cu 2 ore înainte trebuie să fim la aeroport. Cunoşti regulile astea. Eu am să vin să te iau mai târziu. Să fii gata la 16:30. Plecăm la 17 spre aeroport. Cu traficul ăsta infernal din Bucureşti, o s-avem noroc să ajungem la 6 la aeroport.
- Ok, atunci să plecam de aici la 16:30, propusei eu. Am timp destul să-mi fac bagajele până atunci. E încă dimineaţă. Trăsei cu ochiul spre ceasul cu zodiac din bucătărie. E numai 10:30.
- Domnişoara Ştie-tot se grăbeşte acum, spuse el înveselit.
- Păi da, doar mă întâlnesc cu iubirea vieţii mele în seara asta, am zâmbit eu sfios.
- Aşa?... Atunci pe mai târziu, draga mea. Mă duc să-i dau veştile bune lui Ally. Şi... ştii, o să vă fie bine împreună, îţi spun eu. Acum, că vă cunosc pe amândoi, sunt aproape sigur. Nu o să regreţi pasul făcut! Este pasul vieţii tale!
- Şi de asta sunt convinsă, am mormăit, conducându-l spre uşa apartamentului. Dar mă intreb...oare visez sau este adevărat? Toate astea mi se întâmplă mie?.. Am avut o viaţă atât de ştearsă, până acum.
- Ciupeşte-te, ca să vezi că eşti trează.
- Ok, ok, am bătut în retragere. Te aştept la 16, poate mai bem o cafeluţă împreună atunci. Ştii, eu sunt mare cafegioaică!
- Şi el este, ţi-am spus că o să vă potriviţi de minune.
Vincent ridică grăbit, în semn de salut, pălăria alba pe care şi-o atârnase în cuier, la sosire, şi coborî grăbit pe scări.
Mă repezii la fereastră.
- Ce limuzină are.... încremenii eu la geam. În fine, închiriată.. Şi cu şofer cu livrea, aşa cum am bănuit! Să dea Dumnezeu să-mi fie bine!
Mi-am făcut o cruce, deşi nu obişnuiam niciodată să mă supun ritualurilor. Acum se întâmpla ceva excepţional, însă.
Am început să mă gândesc ce ar fi mai potrivit să împachetez pentru o ASTFEL DE DESTINAŢIE...
Sfârşit
P.S. Destinul te cheamă şi pe tine, undeva! ÎNDRĂZNEŞTE!
