Motto: Să nu uiţi că-n sufletul tău e tot Cosmosul, în miniatură
..Nu mai vreau să epatez pe nimeni.
Nu e frumos să epatezi.
Adică să te dai drept cine nu eşti.
Eu am un caracter frumos, oricum.
Nu trebuie să-l înfrumuseţez, să mă dau mare.
Chiar nu trebuie să mă chinui să fac pe plac oricui/tuturor.
Nu mai vreau să insist asupra unor prietenii care nu merg.
Vezi Irina, vezi SR – oameni cu care nu am nicio legătură, decât vagi afinităţi şi foste gânduri.
Poate că mă voi izola şi mai mult!
Mai bine să citesc decât să vorbesc la telefon.
Am mai mult de câştigat citind.
Chiar am cărţi, din plin, din belşug...sunt banii mei acolo!
Bani din care-mi puteam lua rochii, fuste, pantaloni, pantofi, cizme.. Am văzut doar, la Obor, că se găsesc de toate, care mai de care.
..Am să evit să mai am de-a face cu S, în orice fel. Ce rost are?
Dac-ar fi fost iubire, am fi fost deja împreună, nu am fi trăit complet separaţi şi acum, după peste 5 ani de la reîntâlnire.
Nu-l mai iubesc demult...
Mai bine „neînsoţită” (adică singură) decât într-o companie proastă – proverb care sună mult mai bine în engleză („It’s better without company than in a bad company”)
Singurătatea nu aduce automat cu ea pace şi linişte sufletească.
Uneori, singurătatea reuşeşte să scoată la suprafaţă nişte temeri foarte adânci, foarte neglijate, protejate şi menajate la nivel de conştiinţă de „manevrele sociale” de zi cu zi.
Mă mir eu de mine, cât pot fi de singuratecă în viaţa mea personală, privată, şi cât mă străduiesc, într-un anturaj, să fiu sprinţară, veselă, populară...
Sau poate mi se pare. Poate niciodată nu sunt cu adevărat implicată în problemele celorlalţi. Fiindcă aceşti alţii nu mă implică realmente, nu mă fac părtaşă la gândurile, problemele şi grijile lor cele mai stringente.
Relaţii personale profunde nu mai am cu nimeni. Cu mama, nu se pune.
Din astea semi, superficialo-apropiate, am destule.
Persoane pe care le „pup” si cărora le scriu în încheiere „cu drag” există destule şi îmi face plăcere să mă gândesc la ele. Îmi face plăcere să fac şi cadouri, pentru mine bucuria de a dărui o întrece pe aceea de a primi. Şi chiar nu aştept să mi se răspundă cu aceeaşi monedă. Nu aştept nimic de la nimeni. Poate că asta e de fapt problema mea. Sau una dintre ele.
Aceea că nu am aşteptări. Nici de bine, nici de rau. Nu am pretenţii. Nu cred niciodată că mie mi s-ar cuveni ceva, în mod deosebit.
Mă consider o persoană obişnuită, care nu solicită un tratament neobişnuit. Doar unul normal. Poate aici intervine problema: că prin „tratament normal” eu înţeleg un standard de calitate destul de înalt. Prin normalitate, prin aşa-zisa „suficienţă” înţeleg ceva de gen super-ok! Nu doar satisfăcător ci de-a dreptul bun şi elevat.
La ce se aplică această schema a ..tratamentului? Păi, la orice: la relaţiile umane, la lucrările pe care le fac eu sau care mi se prestează, la fructul din piaţă, la serviciul bancar sau telefonic, la calitatea hârtiei cărţii pe care o citesc, la orice...
Deja, cine citeşte aceste rânduri şi nu uită că trăieşte în România a gândit: „dar pretenţioasă mai este madam..., să ceară standarde bune şi super-ok la absolut orice tratament i se oferă...”
Da, cred că fără să vreau, gândirea mea este una a excelenţei, e „prea modernă”, e occidentală, adică de tip vestic, orientată spre calitate, amabilitate, exigenţă..adică, normalitate, în termenii mei. Aşa văd eu normalitatea. Ca totul să meargă bine.
De când eram mică, mă gândeam şi vorbeam despre perfecţiune şi aspiraţie spre absolut. În privinţa asta, am rămas neschimbată. O idealistă, un copil bun.
Aş vrea să fiu simultan cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ. Dar cele două se cam exclud reciproc. De obicei cei pragmatici si realişti iau lucrurile exact aşa cum sunt şi nu-şi fac prea multe iluzii în privinţa lor, în timp ce romanticii şi lunaticii continuă să creadă că lumea ideală se cultivă pe zi ce trece, chiar sub ochii lor...
Eu totuşi cred că sunt o fericită combinaţie din cele două şi mă simt fericită şi mulţumită înlăuntrul meu, chiar aşa singură cum sunt. La urma urmei, sunt un om liber, şi câţi nu visează să fie liberi, mai presus decât orice...
Nu cred că am trăit degeaba. Şi chiar de-ar fi să mor fără să las pe lume nici copii fizici şi nici copii spirituali, adică cărţile pe care am sperat să le scriu, măcar tot ce-am făcut a fost să evoluez, să năzuiesc, să sper, să aspir...
Sunt un om mărunt, într-o lume măreaţă. Fiindcă Universul, El, e măreţ şi nesfârşit.
Şi eu am sufletul la fel de infinit ca şi Cosmosul, fiindcă sunt o fărâmiţă din el şi deci sunt asimilată lui.
Lucrul cu mine însumi îmi place cel mai mult dar îmi şi dă cel mai mult de furcă, ca şi oricui...
După viaţa asta, ce vine oare?...
Mărturii, ipoteze, cărţi despre asta – cu duiumul. Dar cineva să fi plecat acolo „cu acte-n regulă”, ca să zic aşa, şi să se întoarcă aici să spună, asta nu se poate.
Marea taină, marea trecere...
Oricum, mai am atâta de multă treabă cu mine însămi până să ajung faţă-n faţă cu...destinul implacabil.
Ce am de făcut acum, oare?
Orice îmi face plăcere: să mă bucur, să visez, să dansez (vorba vine), să fac bani prin munca mea, să muncesc cu plăcere, să-mi cheltuiesc banii la fel, să mă distrez, să iubesc şi să trăiesc.
Mai pe scurt, ultimele două!
