30 aprilie 2012

FANTEZIE cu un anume “Alter Ego” Part II





- Mi-a fost dor de tine, mi-ai lipsit. Pe unde ai bântuit în ultima vreme ?..
- Spre deosebire de tine, să ştii că eu ies din casă !
Sunt un artist, un căutător, îmi caut mereu surse de inspiraţie în viaţa reală.
- Sună interesant. Sună bine. Şi ce faci, mai concret ? Ce locuri vizitezi, în lungile tale plecări ?
- Draga mea, eu am norocul să am existenţa asigurată.
Aşa că, din punctul ăsta de vedere, stau liniştit. Nu am bătaia de cap a job-ului !
Am moştenit o avere frumuşică şi o administrez chiar eu, în mod înţelept.
De fapt, ţi-am mai spus asta la un moment dat.
- Sigur, dar acum urmăreşti o anumită idee. Te ascult cu toată atenţia.
Mă interesează viaţa ta şi mai ales trăirile tale. Schimburile noastre afective prin scrisori au devenit un sens în sine al vieţii mele actuale.
Într-un fel, prin tine capăt şi eu experienţă. Pe care nu mi-o pot da nici cărţile, nici televizorul. Pe care oricum îl deschid extrem de rar.
- Cam fugi de viata reală.
Televizorul îţi oferă ştiri curente, de multe ori importante, care îţi pot influenţa viaţa chiar şi ţie, în mod semnificativ.
- Dacă este aşa, oricum aflu, într-un fel sau altul.
Nu, orice-ai spune, ştii că nu mă pot împăca cu televizorul.
Văd politică: atâta demagogie mă îngheaţă.
Văd violenţă în familie şi pe străzi: mi se strânge inima de durere.
Văd focare de război şi declaraţii belicoase: mă crispez.
Se spune că la televizor găseşti de toate. Dar eu nu mă regăsesc pe mine deloc acolo, puiule drag.
- Se spune că un om informat este un om puternic.
- O fi valabil pentru alţii. Pentru mine, din contră.
Nu pot să mă simt mai puternică când descopăr pe micul ecran atâta răutate, prostie, egoism, superficialitate, ca să nu mai vorbim de vulgaritate.
Toate astea mă dărâmă pentru cel puţin o săptămână şi trebuie să-mi caut resursele interioare ca să nu mă simt zdruncinată nervos.
- Prea pui totul la inimă. Prea te afectează.
Te pui prea mult în locul altora.
N-ar trebui să suferi atât.
- Cred ca s-ar putea spune ca sunt o persoană cu un grad ridicat de empatie.
Exagerat de sensibilă, spun unii. Însă spune-mi tu acuma, ce pot face?
Asta sunt: dacă nu m-am schimbat în atâta vreme...alta, mama nu mai face!
- Ştiu, şi te accept şi te doresc exact aşa cum eşti. Dar nu mai lua totuşi totul asupra ta.
Doar Iisus a făcut realmente asta şi ai vazut ce a păţit...
- Sigur, eu nu am statura lui morală si spirituală! Ce vorbim noi?!..
Dar despre religie, rămâne să vorbim cu un alt prilej. Ideea e că începusem prin a te întreba pe unde te duci în periplurile tale, ce informaţii obţii, cum le obţii şi cum le transpui în plan artistic? De fapt, care artă te defineşte cel mai bine?
- Mă simt bine şi ca actor, şi ca poet. Şi ca romancier. Ba chiar şi ca pictor.
Am şi puţină voce, pe lângă urechea muzicală.
- Habar n-am avut de toate astea! Sigur nu exagerezi?..
Să aibă o singură persoană atâtea daruri? Cât noroc!
Şi pe deasupra, timp pentru toate...
- Da, principalul noroc este că nu trebuie să muncesc ca să-mi câştig existenţa.
Tot ce fac, fac de plăcere. Aşa pot să-mi dezvolt capacităţile native.
Altfel nu cred c-aş fi putut.
M-ar fi abrutizat travaliul zilnic, luptele, compromisurile inerente cu colegii şi cu societatea – atunci când ai un serviciu full-time.
- Mai bine zis, cei care muncesc duc o existenţă întrucâtva trivială? Asta vrei să spui?..
- Ee, este mult spus trivială. Dar când am spus compromisuri, am spus tot.
Tu, care te izbeşti masiv de viaţa reală, cu toate că eviţi televizorul, ştii foarte bine că în orice colectiv coexistă, alături de spirit de echipă în cel mai bun caz, şi „setea de putere” şi mârlănie, şi dorinţa de a domina, epata sau de a exploata, ca să nu munceşti tu ci să faca altul pentru tine, sunt şi persoane care „se rup în figuri” şi „se dau mari” ca să fie aplaudate „de la galerie”..care galerie, de multe ori, nu există decat în mintea lor. Fiindcă ceilalţi îi ştiu de prea mult timp, ca să mai poată fi păcăliţi la nesfârşit, cu vorbe.
La servici găseşti şi piţipoance şi coţopine şi gură-bogată şi ceva din tipul „pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”. Aproape că toată tipologia umană o regăseşti în, să zicem, 40 max. 50 persoane reunite întâmplător, la un serviciu, într-o organizaţie.
- Exact, exact. Vorbeşti de parcă chiar ai merge la un serviciu real.
- Ei vezi, acum ajungem la „locul” preumblărilor mele, de care eşti aşa curioasă.
Eu mă ocup cu diverse slujbe mărunte, gen part time, în diferite locuri, cum şi când este nevoie. Sunt cumva deghizat. Astfel că iau contact cu lumea.
Nu vreau să pierd contactul cu oamenii sub nicio formă.
Mă străduiesc să înţeleg cursul vremurilor.
Să simt pulsul.
Să ţin pasul.
- Să ţii pasul, cu ce anume?
- Cu ..evoluţia spirituală a omenirii, să zicem. Ţi se pare mult spus?
Ţi se pare o vorbă mare sau o exagerare de-a mea?
- Tu nu prea obişnuieşti să faci exagerări. Am o mare încredere în tine, şi din punctul acesta de vedere.
- Mersi. Iar în ce priveşte existenţa mea zilnică, ştiu să fac multe lucruri, sunt autodidact şi un tip destul de ingenios, îndemânatec..iar acum te voi surprinde: îmi place ca seara să fiu artist. Să mă „dau în stambă” pe undeva. Uneori fac portrete prin restaurante, alteori cânt la muzicuţă pe scene mici...
- Tu, ieşi in public? Nu ştiam! Păreai foarte ..discret..
Vreau şi eu să te văd! Se poate?
- Normal că se poate!
Eşti invitata mea.
Dar te voi invita numai acolo unde consider eu de cuviinţă.
Şi voi alege bineînţeles momentul potrivit, ca să te surprind o dată în plus..
- Ok, mă las pe mâna ta... :)


 - to be continued -

10 aprilie 2012

FANTEZIE cu un anume 'Alter Ego' (partea 1)


- Aş vrea să mă apropii mai mult de tine, dar nu ştiu cum…
- Doar fă-o. Vino ceva mai aproape. Apropie-ţi umerii de ai mei. Zâmbeşte-mi... Atinge-mi mâna. Atinge-mi faţa. Nu simţi că ne cunoaştem parcă de-o eternitate?.. Ceea ce simţi tu, simt şi eu, ba chiar expandat, ca 10 la puterea n, fiindcă eu trăiesc cu mii de ani dinaintea ta...
- Mă surprinde ce spui şi totuşi simt că nu am cum să te contrazic. Deja vorbele nu mai au niciun rost între noi. Eşti sufletul meu pereche.
- Şi tu eşti oglinda sufletului meu.
- Mă simţeam atât de singură. Ca cel mai izolat om de pe pământ. Straniu de singură.
- N-ai fost niciodată singură. Sunt mii, ba nu, milioane de oameni care trec prin stările prin care treci tu. Disperare, neputinţă, singurătate. Sentimentul de abandon.
- Şi fiecare crede că EL suferă cel mai mult! Că decepţiile lui au fost cele mai „sângeroase”. Că nimeni nu-l înţelege. Că nu poate fi înţeles.
- Da, draga mea. Cam aşa ceva. Dar nu trebuie să fim atât de izolaţi. Trebuie să ne înţelegem unii pe alţii. Să găsim o punte.
- Adică un echilibru? Cel între lumea ta interioară şi lumea exterioară, înconjurătoare?
- Da. Este atât de firesc. Nu ţi se pare?
- Cred că este absurd cum trăim acum, de fapt. Fiecare este prizonier al propriului său ego.
- Şi până nu te desprinzi de ego, nu-l poţi găsi pe celălalt. Nu te poţi regăsi în celălalt.
- Mereu am vrut să fiu propriul meu stăpân. „I want to break free”, cum zice Queen.
- Nu poţi fi stăpân peste nimeni, nici măcar peste tine însăţi sau propriul destin, înainte de a-ţi fi depăşit bariera ego-ului.
- Nu prea înţeleg.
- Ideea principală este că trebuie să te domini pe tine. Să priveşti dincolo de tine. Să ai o perspectivă. Să ai privire de ansamblu. Oare mă înţelegi, draga mea? Mă urmăreşti? Aş vrea să mă înţelegi. Eu am trăit atâtea vieţi, încât înţeleg foarte bine ceea ce încerc să-ţi transmit.
- Şi eu te intuiesc perfect. Dar am nevoie de multă experienţă de viaţă ca să capăt perspectiva necesară.
- Perfect adevărat. Şi cum poţi căpăta experienţă, stând în casă?..
- Jocurile prosteşti prin cluburi nu mă amuză. Tu ştii cât îmi place să stau în casă. Îţi amintesc de „Glossa” lui Eminescu, cel mult disputatul nostru geniu, dar incontestabil al nostru şi incontestabil geniu: „Tu aşază-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Când cu zgomote deşarte, Vreme trece, vreme vine”.
- Îmi amintesc când ai recitat întreaga Glossă în liceu, ridicându-te mândră în picioare, în faţa întregii clase. Tremurai de emoţie dar erai sigură pe tine şi de fapt doreai să declari adevărul despre tine, despre fiinţa ta, exprimat prin această poezie. Nu am dreptate?..
- Ba da, tu ca îngerul meu păzitor ştii cel mai bine ce-am avut în minte în fiecare moment al vieţii mele. Dar acum vine o întrebare foarte subtilă: Unde erai, când am avut cea mai mare nevoie de tine? În clipele mele de deznădejde, când pluteam furioasă între cer şi pământ, între oameni şi nefiinţă, iar pentru mine ..Dumnezeu murise!
- Dumnezeu nu murise. Nu pentru tine. Aşa cum spuneam mai devreme, poţi fi propriul tău stăpân. Dar numai legându-te de tine şi de eternitatea din sufletul tău. Nu căuta dumnezei morţi, poleiţi în icoane, la care se roagă babele şi toţi cei care caută adevărul în afara fiinţei lor. Tu ştii mai bine!
- Ştiu într-adevar. Când te-am găsit pe tine, s-a deschis o nouă lume în faţa mea. O plajă de posibilităţi.
- Eu sunt ‚tot tu’, dar înmulţit şi expandat ca şi conştiinţă.
- Am nevoie de mult mai multă conştiinţă.
Am nevoie de tine. Ca să pot merge mai departe. Pe lungul drum spre mine însămi. Răspunsul este iubirea.
- Îţi sunt alături. Acum în sfârşit, reuşeşti să înţelegi că nu ai fost niciodată singură. Să încerci să nu te mai simţi aşa. Nu sunt un înger. Sunt un om. De fapt, asta este marea ta revelaţie din acest moment. Că ştiu atât de multe despre tine deja. În realitate, tu mi le-ai povestit, pe parcursul scrisorilor noastre.
De ce nu începem cu începutul? Scrisorile!..
- Doamne. Scrisorile au fost un miracol! Atât ele, care ne-au permis să realizăm că suntem exact pe aceeaşi lungime de undă, dar nu în ultimul rând, felul neobişnuit în care am luat contact unul cu celălalt.
Doi oameni, aparent perfect izolaţi, în casele lor, care evitau sistematic orice legatură creată de internet.
- Eram dezamăgit ca şi tine de prea multe „chipuri de lut”, ca să revin la iubitul tău Eminescu. Este incredibil, dar internetul, deşi pare inepuizabil, după ce sondezi pe el ani de zile, începe să-ţi emită la un moment dat aceleaşi rezultate, aceleaşi persoane, chiar şi atunci când tu ţi-ai schimbat fundamental valorile şi criteriile de căutare. Asta demonstrează într-un fel că eşti ‚ejectat’ de Sistem, că toate ‚reject-urile’ îti vor crea o puternică stare de disconfort, şi atunci, inevitabil, spui „Stop Joc! Aşa nu se mai poate!”
- Vezi, ce interesant a fost?! După câteva luni de când ieşisem din „sistemul universal de căutare”, am dat unul peste altul, din pură întâmplare, aproape ca în fanteziile noastre...prin această cunoştinţă comună, care ne-a conectat pe internet, ştiindu-ne două persoane studioase şi extrem de însingurate. Altă punte nici nu exista între noi. Însă, ca într-o relaţie adevărată, convenţională, ce şi este, fiecare venea cu o recomandare. Pe net nu dispui de astfel de garanţii morale. Acest lucru a dat într-un fel autenticitatea relaţiei noastre.
- Iar când am descoperit cât de bine ne înţelegem, am simţit că am găsit „aur” (to strike gold), că am dat lovitura. Cred că te căutasem de 1000 ani.
- Şi eu pe tine. Dar s-ar putea să fie prea târziu pentru noi!..
- Din punct de vedere fizic şi exterior, da, înclin să-ţi dau dreptate. Nu ne-a mai rămas mult timp împreună. Dar să găseşti o inimă de aur, într-un fel niciodată nu este prea târziu!
- Perfect valabil şi pentru mine, draga mea...


 

- va urma -