Preludiu /
Prezentare
Motto:
1. Trăim într-o lume pe care n-o întelegem decât parţial. Orice om înţelept - sau nu - poate să admită asta.
2. Totul se rezolvă şi totul trece.
(consideraţiile de mai sus aparţin filozofiei mele personale, dar pe care mii alţii au exprimat-o în mii alte feluri, înaintea mea)
Simt nevoia să vorbesc despre o "întâmplare neîntâmplătoare" de genul celor care ne marchează. Pentru cei care au urechi să audă şi mai ales simţirea necesară ca să înţeleagă.
Această Întâmplare a avut loc cu mulţi ani în urmă, în viaţa mea, care avea să cunoască apoi sinuozităţi nu o dată ieşite din comun. Drumuri paralele, pe care nu le-aş fi crezut niciodată intersectate cu destinul meu.
Nu mai puţin de 25 ani au trecut de atunci. Era în prima zi de primăvară - cum este supranumit de generaţii "1 Martie" - a celebrului acum an 1989.
Deci s-a scurs un sfert de veac şi mai bine de când s-au întâmplat aceste lucruri care m-au mişcat în profunzimile fiinţei mele interioare şi pe care simt astăzi nevoia să le împărtăşesc din nou cu mine, şi pentru prima dată cu voi, dragii cititori neştiuţi ai acestui blog destul de personal, de reflecţie.
Acea prima "întâmplare" dintr-un şir pe care vi-l voi destăinui curând nu s-a petrecut "la suprafaţă" în niciunul din sensuri, ci dimpotrivă, "în subteran". Atât al fiinţei mele, cât şi al Pământului: la metrou.
Mai precis în zona de Corespondenţă Unirii 1 cu Unirii 2.
Ce frumos sună!
Aţi stat vreodată să vă gândiţi? Să te întâlneşti cu cel mai frumos Miracol al vieţii tale ce va să vie într-un culoar de Corespondenţă al Unirii, adică al Regăsirii Totale şi Absolute. Şi tainice şi de nedescris, aş putea adăuga. Dar voi încerca totuşi să descriu împrejurările sale, în continuare.
Fiindcă acea Întamplare m-a pus în legătură cu propria mea aspiraţie spre Absolut şi Perfecţiune.
Care nu avea să mă mai părăsească niciodata: eu cu mine însămi pe lungul drum, adesea foarte anevoios, al devenirii personale, al transformării şi al ruperii, mereu şi permanent, cu trecutul, prin refacere şi ridicare. Şi evoluţie, evident. Întâlnirea cu sine însuşi pe care toţi o căutăm, nedefinit, întreaga viaţă.
N-aş putea spune că atunci m-am întâlnit "definitiv" cu mine şi nu mi-am mai "dat drumul" niciodată, dar cel puţin atunci mi-a apărut puful primelor aripi. Ale zborului care avea să fie viaţa mea în continuare, aşa cum a fost ea.
Ca să măresc suspansul, voi continua "într-o zi de mâine", când voi fi mai fresh şi mai destinsă şi mai aptă să-mi povestesc "Întâmplarea".
Motto:
1. Trăim într-o lume pe care n-o întelegem decât parţial. Orice om înţelept - sau nu - poate să admită asta.
2. Totul se rezolvă şi totul trece.
(consideraţiile de mai sus aparţin filozofiei mele personale, dar pe care mii alţii au exprimat-o în mii alte feluri, înaintea mea)
Simt nevoia să vorbesc despre o "întâmplare neîntâmplătoare" de genul celor care ne marchează. Pentru cei care au urechi să audă şi mai ales simţirea necesară ca să înţeleagă.
Această Întâmplare a avut loc cu mulţi ani în urmă, în viaţa mea, care avea să cunoască apoi sinuozităţi nu o dată ieşite din comun. Drumuri paralele, pe care nu le-aş fi crezut niciodată intersectate cu destinul meu.
Nu mai puţin de 25 ani au trecut de atunci. Era în prima zi de primăvară - cum este supranumit de generaţii "1 Martie" - a celebrului acum an 1989.
Deci s-a scurs un sfert de veac şi mai bine de când s-au întâmplat aceste lucruri care m-au mişcat în profunzimile fiinţei mele interioare şi pe care simt astăzi nevoia să le împărtăşesc din nou cu mine, şi pentru prima dată cu voi, dragii cititori neştiuţi ai acestui blog destul de personal, de reflecţie.
Acea prima "întâmplare" dintr-un şir pe care vi-l voi destăinui curând nu s-a petrecut "la suprafaţă" în niciunul din sensuri, ci dimpotrivă, "în subteran". Atât al fiinţei mele, cât şi al Pământului: la metrou.
Mai precis în zona de Corespondenţă Unirii 1 cu Unirii 2.
Ce frumos sună!
Aţi stat vreodată să vă gândiţi? Să te întâlneşti cu cel mai frumos Miracol al vieţii tale ce va să vie într-un culoar de Corespondenţă al Unirii, adică al Regăsirii Totale şi Absolute. Şi tainice şi de nedescris, aş putea adăuga. Dar voi încerca totuşi să descriu împrejurările sale, în continuare.
Fiindcă acea Întamplare m-a pus în legătură cu propria mea aspiraţie spre Absolut şi Perfecţiune.
Care nu avea să mă mai părăsească niciodata: eu cu mine însămi pe lungul drum, adesea foarte anevoios, al devenirii personale, al transformării şi al ruperii, mereu şi permanent, cu trecutul, prin refacere şi ridicare. Şi evoluţie, evident. Întâlnirea cu sine însuşi pe care toţi o căutăm, nedefinit, întreaga viaţă.
N-aş putea spune că atunci m-am întâlnit "definitiv" cu mine şi nu mi-am mai "dat drumul" niciodată, dar cel puţin atunci mi-a apărut puful primelor aripi. Ale zborului care avea să fie viaţa mea în continuare, aşa cum a fost ea.
Ca să măresc suspansul, voi continua "într-o zi de mâine", când voi fi mai fresh şi mai destinsă şi mai aptă să-mi povestesc "Întâmplarea".
