Blogul este de fapt si o forma de
terapie..
Sunt constienta ca foarte multa lume
mi-ar putea impartasi starea de spirit, si acesta este unicul motiv pentru care
continui sa glasuiesc aici, in ciuda audientei foarte scazute.
De la consecventa la reticenta..
Cel mai bine ar fi ca pe blog sa
pastrez tonul deschis si personal cu care discut cu mine insami. Toata lumea
are insa inhibitii legate de expunerea propriei persoane, mai ales cand se stie
clar al cui este blogul. Cu toate acestea, voi incerca sa ma dezvalui mai
complet si mai onest decat am facut-o pana in prezent.
Cu cat am dureri fizice mai dese si
mai lungi decat in alte perioade ale vietii, incep sa ma gandesc mai des la
moarte si mai ales la fragilitatea vietii. Foarte „perisabila”, intr-adevar.. Iar
eu, mereu ma simt vulnerabila in fata atacurilor, de orice fel, desi ma lupt cu
toate mijloacele posibile si in cele din urma reusesc sa le birui si risipesc..
.. De cateva nopti, visez numai carti.
Carti vechi, galbene, volume groase,
interesante si stufoase, impregnate de stiinta de carte a unor oameni care nu
mai sunt demult in viata. Visez cum citesc, rasfoiesc carti.. ba chiar.. fur
carti din biblioteci admirabile si bogate. Desigur, visez.. Iubesc cartile,
sunt robita atat de bibliofilie cat si de bibliomanie..
Mi-e dor de Tine, Sufletul Meu
Adevarat!
Unde esti Tu? Esti ingropat in vreo
carte sau plutesti..cu o carte in mana..printr-un „tramvai numit dorinta”?
(parafrazand piesa celebra a lui Tennessee Williams).
Mi-e dor de viata adevarata!
De cate ori sa mai spun asta?
Am spus-o de nenumarate, de infinite
ori in ultimii ani, adica in toti anii petrecuti de mine pe ..inevitabila
Planeta Pamant.
Consider ca viata adevarata incepe
acolo unde te intalnesti cu tine insuti. Acolo unde, in singuratate... „tu
aseaza-te deoparte, Regasindu-te pe tine, cand cu zgomote desarte, Vreme trece,
vreme vine..” (Glossa de Eminescu, una din putinele poezii pe care am reusit sa
le invat pe de rost, cu atat mai usor mi-a fost cu cat ii aprob spusele intru
totul).
Ganditorul nostru nepereche, geniul
nestins, Eminescu Mihail, cel de-a pururea tanar, si ca ganduri, si ca chip.
Intr-o lume nebuna, nebuna, nebuna, el
a fost mazilit pentru „pacatul” de a fi gandit prea mult si prea bine.
Este incredibil in ce lume traim!
Dar nu la asta vroiam sa ma refer
acum, in scrierea de fata.
Stau la masa cu o muzica soft in
urechi si ma gandesc pur si simplu la ce am eu de facut in restul vietii mele.
In afara de obligatia (este stupid s-o iei pana la urma ca obligatie, caci este
un mod de a interfera social cu cunostintele tale neintamplatoare din aceasta
viata) de a merge la serviciu (N.B. scriam aceste randuri in octombrie 2014,
cand inca mai ma duceam la sv, ceea ce nu mai este cazul acum, in luna mai
2018), ai obligatia fata de tine insuti/insati de a-ti indeplini misiunea
pentru care ai aparut.
O obligatie strict morala, pana la
urma.
Cei mai multi se intreaba de ce s-au
nascut, si de ce tocmai ei, si nu altii, si de ce aici, si nu altundeva, si
pana la urma i-as intreba ce talent si ce hobby-uri au, ce inclinatii au, si de
ce nu le valorifica (si inca nu aflasem de Pera Novacovici, tine-te bine)!.
Pana la urma, fiecare trebuie sa faca
ce-i place, nu, altfel cum sa-si omoare vremea? Dar acum au aparut mijloace de
o facilitate uimitoare de a te distrage si de a-ti omori vremea, anume
internetul si televizorul.
Doua mijloace care maresc enorm
consumerismul si megalomania comerciala, dar care inrobesc omul si psihic, nu
doar material.
Omul nu-si mai dezvolta gandirea.
Omul ia totul de-a gata, fir-ar sa
fie.
TV si internet = moduri de a pierde
timpul si contactul cu tine insuti (parerea mea)
Carti si muzica = mod de a relua
contactul cu tine insuti (de unde l-ai lasat ultima oara)
Scrisul = mod de a te centra pe tine insuti!
