CASUTA SUFLETULUI

Jurnalul clipei

2011-05-17T03:55:00.000-07:00

Motto: Să nu uiţi că-n sufletul tău e tot Cosmosul, în miniatură

..Nu mai vreau să epatez pe nimeni.
Nu e frumos să epatezi.
Adică să te dai drept cine nu eşti.
Eu am un caracter frumos, oricum.
Nu trebuie să-l înfrumuseţez, să mă dau mare.
Chiar nu trebuie să mă chinui să fac pe plac oricui/tuturor.
Nu mai vreau să insist asupra unor prietenii care nu merg.
Vezi Irina, vezi SR – oameni cu care nu am nicio legătură, decât vagi afinităţi şi foste gânduri.
Poate că mă voi izola şi mai mult!
Mai bine să citesc decât să vorbesc la telefon.
Am mai mult de câştigat citind.
Chiar am cărţi, din plin, din belşug...sunt banii mei acolo!
Bani din care-mi puteam lua rochii, fuste, pantaloni, pantofi, cizme.. Am văzut doar, la Obor, că se găsesc de toate, care mai de care.
..Am să evit să mai am de-a face cu S, în orice fel. Ce rost are?
Dac-ar fi fost iubire, am fi fost deja împreună, nu am fi trăit complet separaţi şi acum, după peste 5 ani de la reîntâlnire.
Nu-l mai iubesc demult...
Mai bine „neînsoţită” (adică singură) decât într-o companie proastă – proverb care sună mult mai bine în engleză („It’s better without company than in a bad company”)

Singurătatea nu aduce automat cu ea pace şi linişte sufletească.
Uneori, singurătatea reuşeşte să scoată la suprafaţă nişte temeri foarte adânci, foarte neglijate, protejate şi menajate la nivel de conştiinţă de „manevrele sociale” de zi cu zi.
Mă mir eu de mine, cât pot fi de singuratecă în viaţa mea personală, privată, şi cât mă străduiesc, într-un anturaj, să fiu sprinţară, veselă, populară...
Sau poate mi se pare. Poate niciodată nu sunt cu adevărat implicată în problemele celorlalţi. Fiindcă aceşti alţii nu mă implică realmente, nu mă fac părtaşă la gândurile, problemele şi grijile lor cele mai stringente.
Relaţii personale profunde nu mai am cu nimeni. Cu mama, nu se pune.
Din astea semi, superficialo-apropiate, am destule.
Persoane pe care le „pup” si cărora le scriu în încheiere „cu drag” există destule şi îmi face plăcere să mă gândesc la ele. Îmi face plăcere să fac şi cadouri, pentru mine bucuria de a dărui o întrece pe aceea de a primi. Şi chiar nu aştept să mi se răspundă cu aceeaşi monedă. Nu aştept nimic de la nimeni. Poate că asta e de fapt problema mea. Sau una dintre ele.
Aceea că nu am aşteptări. Nici de bine, nici de rau. Nu am pretenţii. Nu cred niciodată că mie mi s-ar cuveni ceva, în mod deosebit.
Mă consider o persoană obişnuită, care nu solicită un tratament neobişnuit. Doar unul normal. Poate aici intervine problema: că prin „tratament normal” eu înţeleg un standard de calitate destul de înalt. Prin normalitate, prin aşa-zisa „suficienţă” înţeleg ceva de gen super-ok! Nu doar satisfăcător ci de-a dreptul bun şi elevat.
La ce se aplică această schema a ..tratamentului? Păi, la orice: la relaţiile umane, la lucrările pe care le fac eu sau care mi se prestează, la fructul din piaţă, la serviciul bancar sau telefonic, la calitatea hârtiei cărţii pe care o citesc, la orice...
Deja, cine citeşte aceste rânduri şi nu uită că trăieşte în România a gândit: „dar pretenţioasă mai este madam..., să ceară standarde bune şi super-ok la absolut orice tratament i se oferă...”
Da, cred că fără să vreau, gândirea mea este una a excelenţei, e „prea modernă”, e occidentală, adică de tip vestic, orientată spre calitate, amabilitate, exigenţă..adică, normalitate, în termenii mei. Aşa văd eu normalitatea. Ca totul să meargă bine.
De când eram mică, mă gândeam şi vorbeam despre perfecţiune şi aspiraţie spre absolut. În privinţa asta, am rămas neschimbată. O idealistă, un copil bun.
Aş vrea să fiu simultan cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ. Dar cele două se cam exclud reciproc. De obicei cei pragmatici si realişti iau lucrurile exact aşa cum sunt şi nu-şi fac prea multe iluzii în privinţa lor, în timp ce romanticii şi lunaticii continuă să creadă că lumea ideală se cultivă pe zi ce trece, chiar sub ochii lor...
Eu totuşi cred că sunt o fericită combinaţie din cele două şi mă simt fericită şi mulţumită înlăuntrul meu, chiar aşa singură cum sunt. La urma urmei, sunt un om liber, şi câţi nu visează să fie liberi, mai presus decât orice...
Nu cred că am trăit degeaba. Şi chiar de-ar fi să mor fără să las pe lume nici copii fizici şi nici copii spirituali, adică cărţile pe care am sperat să le scriu, măcar tot ce-am făcut a fost să evoluez, să năzuiesc, să sper, să aspir...
Sunt un om mărunt, într-o lume măreaţă. Fiindcă Universul, El, e măreţ şi nesfârşit.
Şi eu am sufletul la fel de infinit ca şi Cosmosul, fiindcă sunt o fărâmiţă din el şi deci sunt asimilată lui.
Lucrul cu mine însumi îmi place cel mai mult dar îmi şi dă cel mai mult de furcă, ca şi oricui...
După viaţa asta, ce vine oare?...
Mărturii, ipoteze, cărţi despre asta – cu duiumul. Dar cineva să fi plecat acolo „cu acte-n regulă”, ca să zic aşa, şi să se întoarcă aici să spună, asta nu se poate.
Marea taină, marea trecere...
Oricum, mai am atâta de multă treabă cu mine însămi până să ajung faţă-n faţă cu...destinul implacabil.
Ce am de făcut acum, oare?
Orice îmi face plăcere: să mă bucur, să visez, să dansez (vorba vine), să fac bani prin munca mea, să muncesc cu plăcere, să-mi cheltuiesc banii la fel, să mă distrez, să iubesc şi să trăiesc.
Mai pe scurt, ultimele două!

De(s)prinderi de gândire

2011-05-16T01:01:00.000-07:00

„...Nimeni nu-şi descoperă destinul.
Destinul te descoperă pe tine – te va găsi dacă eşti pregătit şi ai făcut munca interioară necesară pentru a folosi oportunitatea atunci când aceasta se iveşte.
Asta e soluţia.
Cea mai bună mutare pe care o poţi face este să lucrezi asupra relaţiei cu tine însuţi.
Nu te mai preocupa să-ţi găseşti destinul.
Foloseşte-ţi timpul ca să te cunoşti pe tine însuţi.
Renunţă la faţada pe care o arăţi lumii şi lucrează cu tine însuţi în interior pentru a afla cine eşti tu cu adevărat.
Focalizează-te pe construirea relaţiei cu tine însuţi. Cunoaşte-ţi valorile cele mai profunde şi mai adevărate. Cunoaşte-ţi preferinţele şi priorităţile – nu cele învăţate de la alţii sunt cele mai importante, ci acelea despre care tu simţi că sunt esenţiale.
Află ce te face cu adevărat fericit.
Află care-ţi sunt spaimele şi cum ai ajuns să ţi le însuşeşti.
Pe măsură ce vei afla cine eşti, vei putea să-ţi revendici destinul, pentru că destinul va fi atunci mai aproape de tine.
Când vei afla cine eşti cu adevărat şi ce se întâmplă cu tine, vei putea să prinzi acel „centimetru cub de şansă”, atunci când va apărea în faţa ta. Şi, crede-mă, va apărea.”

[Extras din „Călugărul care şi-a vândut Ferrari-ul”, bestseller-ul internaţional al lui Robin Sharma]

Aventura abia începe

2010-12-12T08:29:00.000-08:00

- Vincent Temple, om de afaceri francez şi bun prieten cu Ally, s-a grăbit el să mă liniştească, după ce mi-a citit panica din ochi. Am venit pentru diamant, a continuat el.
M-am întristat. Nici nu apucasem să îl privesc cu atenţie, în singurătate şi în linişte.
Îmi venea să-l întreb cum m-a găsit, dar mafia internaţională nu avea bariere şi graniţe, asta niciodată. Nimerisem în ceva care mă depăşea şi regretam că am aflat de piatra asta, care îmi complica mult viaţa, şi nu îmi oferea, în definitiv, nimic.
Mă luase prea la fix ca să o dau cotită, cum făcusem cu poliţistul de frontieră.
- Da, ştiu că e de valoare, dar am crezut că este cadoul meu.., am oftat eu.
- Şi este, replică el zâmbind, eu am să-i fac doar asigurarea, nu am venit ca să ţi-l iau, zâmbi el charismatic.
Răspunsul lui m-a surprins aşa de tare că nici nu am remarcat că ajunsesem împreună în bucătărie, că doar nu aveam să-l invit direct în dormitor.
- Aşa.., am făcut eu brusc idioată. Şi cum se poate face asta? Trebuie să îl duc la o evaluare, trebuie să i se estimeze valoarea, trebuie să mă expun cu el, se va afla..
- Da, în principiu, aşa e. Dar dacă ai încredere, le rezolv eu pe toate. Îi fac toate formele de care vorbeai, pe numele meu. Şi apoi, rămâne la tine.
Am oftat, la gândul care îmi incolţise deja în minte. Probabil că face toate astea doar ca să mi-l înlocuiască pe cel adevărat cu unul fals, am gândit. Asigurarea e o acoperire de doi bani.
Aşa că am zâmbit şi i-am spus:
- Eu nu cred că mi-l mai aduci înapoi. Fă ce vrei cu el. Dacă Ally vroia să-l păstrez, nu te trimitea pe tine direct la mine. De fapt, nici nu înţeleg cum m-ai găsit. Şi ce interes ai tu să-mi faci mie facilitatea de a-l asigura. Ceva nu merge în toată povestea asta. Te invit să-l păstrezi. Nici nu cred că eşti cine pretinzi că eşti şi nu am cum să te verific. Am intrat într-un roman poliţist fără să-mi doresc asta câtuşi de puţin.
Am tăcut şi l-am privit. Mă simţeam sigură pe mine şi extrem de rece.
Nu făcusem nimic rău. Acceptasem un dar de la un necunoscut, necrezând că avea realmente o valoare obiectivă, fiindcă nimeni pe lumea asta nu face cu adevărat daruri de valoare, de o asemenea valoare, vreau să zic. Nici la cei mai apropiaţi, darămite la necunoscuţi.. Asemenea valori nu circulă în afara mediului lor firesc, al marii aristocraţii şi marilor dealeri. Ce se întâmplase de această dată, nu înţelegeam. Cine ar fi putut înţelege, de altfel?..
Mă gândeam că acest Vincent ştiuse de transferul diamantului de la Ally la mine şi nu îi era neapărat prieten acestuia. Putea fi oricine. Se putea da drept oricine. Era oricine, şi cum era să aflu eu cine era acest bărbat rasat, îmbrăcat business, foarte oficial, cu cămaşă verde cu dunguliţe subţiri, cu un costum verde închis, călcat perfect, care pe deasupra se asorta cu ochii verzi-albaştri migdalaţi, purtând o pereche de pantofi din piele fină şi fără urmă de praf, un om pe care probabil îl aştepta un Mercedes Benz argintiu, cu şofer, la scara blocului meu dintr-o suburbie periferică a României cea uitată de lume.
Mă miram că nu se grăbeşte, să ia odată diamantul şi să se facă nevăzut cu el.
Nu fusesem niciodată o profitoare şi nu intenţionam să negociez nimic, să trag de timp sau să îl trag de limbă. Eram o persoană independentă şi respectam şi altora libertatea de gândire şi acţiune, ba chiar şi libertatea de a se da drept cine nu erau, în cazul de faţă.
Dar acest bărbat care nu se grăbea şi a cărui identitate îmi era neclară, îmi răsturna toate supoziţiile.
Vorbise foarte puţin, dar corect şi concis.
Se părea că nu îi ghicisem intenţiile, că de fapt nu vroia diamantul. Nu pentru el.
Dacă ar fi fost aşa, l-ar fi luat şi gata.
Atunci ce vroia?
Deşi tipul îmi plăcea, nu-l mai vroiam prea mult în preajma mea. Trebuia să ştiu cum stă treaba şi să revin apoi la viaţa mea normală.
Probabil că pe mail mă aştepta ca de obicei, după o călătorie mai lungă, măcar o duzină de propuneri de traduceri de articole şi cărţi din română în chineză, sau viceversa, dat fiind că eram unul dintre puţinii specialişti în Orient şi în limba cu pricina.
Vincent mă readuse la realitate cu trei cuvinte: „Este „tămăduitorul”, remember?”
Mi-am amintit că Ally numise în acest fel diamantul roz. Dar la ce se referea acum Vincent?
Însă el mă lămuri imediat.
- „Tămăduitorul” este o piatră „cu dedicaţie personală”, ca să spun aşa. Vei merge cu mine în Belgia, mă anunţă el scurt.
- Cum să merg? Am mai rămas cu 10 euro după excursia asta!
- Nu asta contează. Ai diamantul. Eşti o femeie bogată, îţi permiţi!
- Cum să-mi permit? Doar dacă l-aş vinde... Şi nu vreau s-o fac! Am spus cu năduf.
- Dar nu e vorba să valorifici diamantul, îmi explică el cu o voce suavă, chiar tandră. Tu eşti mai mult decât valoarea diamantului. Ally vrea să te scoată din România. Tu nu vrei să fii o femeie liberă, într-o lume mai liberă?
- Sunt o femeie liberă! Iar lume cu adevărat liberă nu există nicăieri. Democraţia este doar un mit, pentru cine are timp să creadă!
- Ok, ok! Dar într-o viaţă mai bună crezi?
- Asta da, desigur! Şi ce trebuie să fac pentru asta?
- Nu prea multe. Doar să fii tu însăţi.
Mi-am luat o ţigară la cafeluţă, la care ne aşezasem amândoi, complice, şi l-am privit în ochi.
- Totuşi, repet: ce trebuie să fac pentru asta?
- Nimic, privi el surâzător.
Afirmaţia asta mă puse în dilemă.
- Trebuie să primeşti cu graţie tot ceea ce îţi acordă soarta, dacă înţelegi ce vreau să spun.
- Adică să profit de ocazie! am privit eu pierdută, în gol.
- Nicidecum. Să-ţi valorifici talentele, nimic mai mult. Ştii că acum baţi pasul pe loc.
- Asta cam aşa e... am tras eu din ţigară, zâmbind încurcată. Totuşi, care este interesul lui Ally în ce mă priveşte?
- Păi, ..el te iubeşte, răspunse simplu Vincent.
- Aşaa..., rămăsei eu stupefiată. Dar, cum aşa? Ne-am cunoscut mult prea puţin!
- Crezi că este nevoie de atât de mult ca să te îndrăgosteşti? Îţi place şi gata! Parcă nu ştii şi tu cum e..
- Ba bine că nu! Ştiu. Dar recunosc că nu sunt tocmai pregătită să-i răspund sentimentelor. Eu nu am luat toată povestea asta foarte în serios.. Pe de altă parte..aş vrea să nu fi fost în zadar.. şoptii eu nehotărâtă.
- Ce anume? întrebă el mirat.
- Toată lupta asta de până acum. La viaţa mea mă refer.
- Nimic nu e în zadar, sunt sigur c-ai învăţat lecţia asta, dădu el din cap gânditor.
- Da, şi totuşi.. De ce trebuie să plec? Şi mai ales unde plec, la ce plec? Am deja 34 ani, nu mai sunt o puştoaică care ia viaţa-n piept.
- Tu te consideri bătrână, dar nu eşti, Ava. Trebuie să încetezi să mai confunzi vârsta biologică cu vârsta reală, aceea dată de forma fizică şi intelectuală, şi de starea de spirit.
- Aş vrea să te cred, şi ştiu ce vrei să spui. Dar cu toate astea, mă simt foarte, foarte bătrână.
- Mi-ar plăcea să te îmbrăţişez, spuse el luându-mă prin surprindere. Ca să-ţi dau curaj. Să te îmbărbătez, cum ziceţi voi.
Am uitat să menţionez că dialogul avea loc, desigur, în limba franceză, pe care o cunoşteam la perfecţie, ca fostă cursantă a Colegiului de Artă Saint-Exupéry din Paris.
- Mi-e dor de ochii lui, am şoptit ca din senin.
- Te referi la Ally, nu-i aşa?
Întrebarea lui mă luă prin surprindere. Îmi închipuiam că ştie multe, dar nu chiar atât de multe încât să-mi controleze sentimentele, gândurile chiar, intime.
- Ei, da, am recunoscut. Mi-a plăcut mult. Iar cu piatra asta, de a cărei valoare încă mă îndoiesc, parcă a pecetluit ceva.
- A pecetluit taina voastră, adică a sufletelor voastre, şopti el, ca prin vis.
- De unde ştii toate astea? îndrăznii eu să-l întrerup. Ţi-a zis el ceva?
- Normal că mi-a zis. Eu sunt confidentul lui, unicul său prieten apropiat şi chiar un bun servitor.
- Servitorul lui? am făcut eu ochii mari.
- Ei, da. Mai bine zis, aghiotant, sună altfel, nu-i aşa? Însă, oamenii bogaţi îşi vor permite servitori în toate timpurile, dacă asta te nedumereşte cel mai mult. De fapt, cel puţin trei sferturi din populaţia lumii este sclava unei mici minorităţi, nu crezi?
Mi se părea că discuţia noastră alunecase pe o pantă prea filozofică aşa că l-am întrerupt blând.
- Eu mi-am terminat cafeaua. Tu la fel. Acum, ce urmează? am întrebat eu, strângând ceştile şi punându-le iute în chiuvetă. Aş vrea să mă îmbrac totuşi. Sunt încă în pijama, după cum mă vezi. M-ai luat ca din oală, am subliniat eu cu un ton voit mustrător.
- Je suis désolé, recită el vesel, dar sunt trimis aici cu un scop!
- Şi care ar fi acela, prietene? întrebai eu iertătoare.
- Nu pot să ţi-l spun deocamdată, mi-o reteză el scurt. Eu pot doar să-ţi spun ce trebuie tu să faci. Sau, ce ar fi bine să faci, se corectă el imediat.
- Mai precis, ce aţi vrea voi să fac?
- Păi, nu mare lucru. Pentru început, să iei avionul de Bruxelles în seara asta, împreună cu mine.
- Ai zis că lucrezi pentru Ally. Mă vei duce la el? Şi ce caută el în Belgia? Şi-a găsit fata?
- Care fată... nu are nicio fată! Fata era doar un pretext pentru a sta mai mult de vorbă cu tine. În realitate, nici nu a fost vreodată căsătorit.
- Chiar aşa de interesantă sunt?.. Să inventeze asemenea pretexte?
- El e un domn, señorita. N-a vrut să-ţi facă curte într-un mod bătător la ochi. Eşti totuşi naivă dacă crezi în continuare că diamantul nu este veritabil şi că ţi l-a dat aşa, întâmplător, ca urmare a unei porniri inexplicabile şi.. usor absurde, cum ţi s-a părut. Adevărul este că dorea să te cunoască mai demult. De când erai la colegiu în Franţa.
- Dar m-am întors de la Paris acum 7 ani! De ce a aşteptat atât?? Şi de unde m-a ştiut?
- Ai publicat o nuvelă în 3 părţi, îţi aminteşti? Cea din ziarul şcolii. „Ingenua din vis”, sau cam aşa ceva.
- Nu, „Inocenta visând”, se numea.
- Aşa, da.
- Dar mă surprinde teribil că tu şi el ştiti de asta. În fond, era un fleac. Ajungeţi să mă îngroziţi cu atâta.. poliţie, ca să zic aşa.
- Nu e poliţie, a fost o întâmplare fericită pentru tine, că ţi-a citit nuvela. L-a impresionat prin simplitate şi concizie, dar mai ales prin mesaj. Mesajul chiar i-a mers la suflet. Mi-a spus deseori asta.
- Şi care credeţi voi că este mesajul?.. Ca să văd dacă aţi intuit bine.
- Mai pe scurt, mesajul este că viaţa este scurtă şi trebuie trăită la înălţimea unor convingeri înalte şi puternice. Trebuie să iubim, trebuie să iertăm, trebuie să luptăm. Am văzut de asemenea, încă de atunci, că dezvoltarea personală este una din priorităţile tale.
- E adevărat. E ceva ce îmi doresc şi care într-adevar mă motivează. Mă defineşte, ca să zic aşa. E o evoluţie permanentă, sau chiar încercarea de a evolua. Simt că fără ea sufletul meu nu ar putea merge mai departe.
- Da, te înţeleg. Şi eu am fost cândva aşa, în studenţie. Acum, viaţa mi-a mai tăiat din aripi. Sunt mai puţin romanţios, ca să zic aşa.
- Ce facultate ai urmat?
- Sunt arhitect. Am proiectat câteva clădiri noi din Lyon, oraşul meu natal, când m-am întors acolo, după studii. Apoi, l-am întâlnit pe Ally, om de afaceri care lucra cu firma mea, şi...
Lăsă fraza neterminată.
- Şi după ce l-ai întâlnit pe Ally n-ai mai fost arhitect? am întrebat eu de-a dreptul.
- Păi, cum să-ţi spun, el avea planuri aşa măreţe cu mine, încât mi-am uitat propriile mele scopuri. Apoi, m-am gândit că există mulţi arhitecţi pe lume.
- Care au fost planurile lui Ally cu tine?
- Mai întâi, mi-a oferit mulţi bani. Şi chiar s-a ţinut de cuvânt. Apoi, am devenit un fel de consilier al lui. Ne sfătuim în foarte multe probleme, fiindcă avem abordări complet diferite. De fapt, suntem foarte diferiţi.
- Care sunt scopurile lui Ally? Ce te pune să faci?
- Ştiu că cuvântul servitor te-a făcut să te gândeşti la lustruit pantofii, dar nici vorbă de aşa ceva. Cum spuneam, îl ajut, îl sprijin, sunt vioara întâi.
- Bine, dar ce anume faceţi împreună? începusem să mă enervez că evita atâta un răspuns deschis.
- Racolăm inteligenţe. Eşti mulţumită?.. Şi facem opere caritabile. Dar nu din alea cu acoperiri perverse, ca să spun numai atât. Există şi asa ceva, poate ştii. În schimb, noi suntem curaţi, până în vârful unghiilor, oricum ne-ai lua. Cu conştiinţa curată şi cu mâinile curate.
- Pot reprezenta operele de caritate şi racolarea de inteligenţe obiectul de activitate al unei firme??.. făcui eu neîncrezătoare.
- Da, dar nu exact aşa cum le-ai prezentat tu. Sau, mai bine zis cum le-am prezentat eu, în fine.
- Măi băiete, ce faceţi voi doi acolo, mai concret? îmi pierdui eu răbdarea.
- Ally este un investitor şi un filantrop cunoscut pe plan internaţional. Dacă i-ai şti numele adevărat, l-ai putea găsi şi pe internet, este trecut în Wikipedia.
- Dar profil pe Facebook şi-a făcut? încercai eu să sparg încordarea care mă cuprinsese, cu o glumă.
- Au incercat alţii să-i facă, dar nu s-a lăsat, răspunse el la fel de glumeţ, dar totuşi ferm.
- Într-adevăr, Facebook reprezintă o desconspirare completă, am fost eu de acord.
- Ai remarcat însă că e un om enigmatic. Ţine cu dinţii de misterul din jurul lui. Cel puţin, până când tu...
- Eu?? Eu, ce?.. răspunsei şocată. Ce legătură am eu cu toate astea? Cu tot misterul ţesut în jurul lui, pe care tu îl întreţii cu atâta dibăcie..
- Ajung chiar acum şi la rolul tău în „afacerea” asta.
- În sfârşit!..
- Ideea este că el vrea ca tu să scrii un roman aşa-zis autobiografic al lui, dar desigur este incorect spus autobiografic câtă vreme nu şi-l scrie el însuşi. Va fi biografia lui, în fine.. Şi te asigur că vei avea ce scrie! A dus o viaţă tumultuoasă.
- Sunt convinsă! Dar de ce eu?.. Nici măcar nu suntem de aceeaşi naţionalitate, nu se teme că-i voi distorsiona sensurile afirmaţiilor sau, mai ştiu eu ce?..
- Nici vorbă! Eşti un as în materie de limbi străine, a văzut asta şi când v-aţi cunoscut, în excursie. Ideea e că îi place mult cum scrii. Şi-a amintit de tine când şi-a pus problema scrierii acestei biografii.
- Acum mai vii de acasă, râsei eu din toata inima. Ce iubire veche, ce fulgerare tinerească de acum 7 ani – poveşti de adormit copiii. Îi plăcuse cum scriu şi într-o inspiraţie de moment s-a gândit să apeleze la mine. Forţă de muncă ieftină, din România...
- Hai, nu fii fetiţă rea! Nici nu se va uita la bani, când e vorba de tine. Şi ce, ai uitat de diamant şi de faptul că este veritabil?..! Ideea e că el vrea întotdeauna ce este mai bun. Şi mai ales acum, cînd vrea ca viaţa lui...să se vândă bine!
- Vrei să spui să fac eu din rahat bici, cum se spune pe româneşte?
- Cam aşa ceva, dacă vrei tu să te exprimi aşa plastic. Dar te asigur că nu a dus o viaţă de..rahat. Oricum, e bine să mai ştii un lucru: din punct de vedere financiar, eşti asigurată pentru tot restul vieţii!
- Sunt convinsă..., îngăimai eu, surprinsă puţin de direcţia pe care o lua conversaţia aceasta ireală din cartierul bucureştean Titan.
- Ai face bine să te pui cu burta pe treaba. Chiar acum, începi prin a-ţi face bagajul. Apoi, treaba mea e să te duc la el, să vă vedeţi, să discutaţi detaliile.
- Dar spune-mi, de ce ai venit aici mai devreme spunându-mi că eşti interesat de diamant, că vrei să-l asiguri..
- Te-am testat. Ordinele stăpânului. Dacă te prefăceai că nu-l ai sau că nu ştii despre ce este vorba, nu ajungeam să-ţi mai fac oferta generoasă pe care tocmai ţi-am făcut-o.
- Înţeleg.. Ai vrut să vezi ce fel de om sunt. Ok, este normal. Nu cunoşti un om cu adevărat până nu vezi cum se comportă în relaţia cu banii şi averea.
- Cam aşa ceva. Dar ai trecut testul cu brio. Mai ales pentru cineva care munceşte cu adevărat să-şi câştige existenţa, şi într-o ţară săracă..
- N-a fost întotdeauna săracă!
- Într-adevăr! Dar nu e momentul să ne lansăm într-o altă discuţie, nu că nu am putea sau nu am avea ce dezbate, în privinta sorţii României...
- Vroiam să te întreb ceva. Ai spus că urmează să discut cu Ally detaliile..
- Da...
- Ei bine, şi eu sunt un detaliu, în toata povestea asta pe care aţi pus-o la punct amândoi? Nu se punea problema unui refuz din partea mea, fiindcă sunt o intelectuală româncă aflată la limita traiului decent, nu-i aşa?
- Ei, e bine că te-a ales, de ce nu gândeşti pozitiv? Eşti aleasa lui, asta contează. Crezi că alţii n-ar fi vrut?...
- Aleasa lui, scribul lui... toată povestea aia cu dragostea ascunsă a fost ţesută cu multă aţă albă, ca să mă îmbrobodiţi.
- Nu-i aşa! Omul ăsta, care e şi prietenul meu, a făcut în aşa fel încât să vă cunoaşteţi în excursie, pentru a-ţi cunoaşte personalitatea şi pentru ca tu să ştii de el, pur şi simplu. Apoi, a fost fermecat de inocenţa ta.. şi a căzut în mreaja ochilor tăi hipnotici, cum le spune el.
- Eu şi ochi hipnotici, râsei eu. Probabil că e-n perioada când simte nevoia să se îndrăgostească.. Apropos, se îndrăgosteşte des? mă interesai eu.
- Da, destul de des, recunoscu Vincent cu sinceritate. Dar la voi o să se îmbine plăcutul cu utilul, pricepi?
- Eu nu ştiu dacă o să-i cad în braţe, numai fiindcă-mi dă o slujbă, fie ea şi remunerată generos. Patul şi dragostea mea sunt cu totul altă problemă.
- Dar spuneai că şi tu ai fost fermecată de el, aminti Vincent suav.
- Ei, da, dar şi eu mă îndrăgostesc des, i-o retezai eu. „Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică”, altă vorbă românească, dacă vrei să ştii.
Limba franceză învăţată perfect la colegiu mă servea impecabil.
- Ascultă, ce ne mai târguim? Avionul decolează la ora 20 şi cu 2 ore înainte trebuie să fim la aeroport. Cunoşti regulile astea. Eu am să vin să te iau mai târziu. Să fii gata la 16:30. Plecăm la 17 spre aeroport. Cu traficul ăsta infernal din Bucureşti, o s-avem noroc să ajungem la 6 la aeroport.
- Ok, atunci să plecam de aici la 16:30, propusei eu. Am timp destul să-mi fac bagajele până atunci. E încă dimineaţă. Trăsei cu ochiul spre ceasul cu zodiac din bucătărie. E numai 10:30.
- Domnişoara Ştie-tot se grăbeşte acum, spuse el înveselit.
- Păi da, doar mă întâlnesc cu iubirea vieţii mele în seara asta, am zâmbit eu sfios.
- Aşa?... Atunci pe mai târziu, draga mea. Mă duc să-i dau veştile bune lui Ally. Şi... ştii, o să vă fie bine împreună, îţi spun eu. Acum, că vă cunosc pe amândoi, sunt aproape sigur. Nu o să regreţi pasul făcut! Este pasul vieţii tale!
- Şi de asta sunt convinsă, am mormăit, conducându-l spre uşa apartamentului. Dar mă intreb...oare visez sau este adevărat? Toate astea mi se întâmplă mie?.. Am avut o viaţă atât de ştearsă, până acum.
- Ciupeşte-te, ca să vezi că eşti trează.
- Ok, ok, am bătut în retragere. Te aştept la 16, poate mai bem o cafeluţă împreună atunci. Ştii, eu sunt mare cafegioaică!
- Şi el este, ţi-am spus că o să vă potriviţi de minune.
Vincent ridică grăbit, în semn de salut, pălăria alba pe care şi-o atârnase în cuier, la sosire, şi coborî grăbit pe scări.
Mă repezii la fereastră.
- Ce limuzină are.... încremenii eu la geam. În fine, închiriată.. Şi cu şofer cu livrea, aşa cum am bănuit! Să dea Dumnezeu să-mi fie bine!
Mi-am făcut o cruce, deşi nu obişnuiam niciodată să mă supun ritualurilor. Acum se întâmpla ceva excepţional, însă.
Am început să mă gândesc ce ar fi mai potrivit să împachetez pentru o ASTFEL DE DESTINAŢIE...

Sfârşit

P.S. Destinul te cheamă şi pe tine, undeva! ÎNDRĂZNEŞTE!

Poveste part II

2010-09-08T01:06:00.000-07:00

M-am culcat puţin mai liniştită, după ce am constatat că ne cazaseră într-o zonă periferică din Amsterdam, departe de centrul zgomotos unde îl găsisem pe evaluatorul de bijuterii cu ochelari groşi şi suspiciuni cât casa. După întâlnirea cu el, autocarul ne purtase toată ziua de la un obiectiv turistic la altul, aşa că aveam încrederea că am scăpat de posibila atenţie şi, de ce nu, intenţie periculoasă, a bijutierului.
Poate că mai văzuse el şi mai şi, de ce nu, mă gândeam eu.
Totuşi, diamantul meu (da, al meu chiar, pe drept cuvânt!) era atât de mare că ocupa tot podul palmei, aşa că spionii ar fi putut mişuna fără ca prin cap să-mi treacă şi nimic să nu se observe cu ochiul liber. Ochiul meu era oricum prea „liber” pentru operaţiuni de spionaj de anvergură, aşa că m-am hotărât ca în caz de ceva, să nu dau curs ostilităţilor şi să-l cedez de îndată ce aş fi fost somată în acest sens.
Dar nu aveam de gând să-l declar nicăieri, fiindcă la drept vorbind nimeni nu mai ştia în afară de bijutier că eu îi cunoşteam valoarea reală, şi nu te apuci să declari toate „nimicurile” de prin valiză, ca să zic aşa.
Nu mai zic că aveam tot timpul la mine un orgon, o piatră mare şi rotundă plină cu tot felul de bucăţi de metal în interior, cu proprietăţi terapeutice, care avea rolul să elimine vibraţiile negative şi să purifice mediul, asigurând echilibru purtătorului. Chiar îmi mergea bine de când aveam orgonul! Simţeam că orgonul îmi dă linişte şi senzaţii pozitive, nu mă mai enervam, eram senină şi calmă, circumstanţele se modelau, se aranjau şi deveneau tot mai benefice, tot ce se întâmplase în ultima vreme fiind o confirmare în acest sens.
Despărţirea de „el” mă întrista, dar poate avea şi ea un rol într-un plan mai larg, gândeam eu.
La drum lung şi anevoios, bagajul meu se tot încărca, iată, cu pietre, dar... ce pietre!
Ideea e că nu va bate la ochi o piatră colorată în plus în bagajul meu haotic, şi eram hotărâtă să ajung cu el acasă în siguranţă.
A doua mea intenţie precisă era să-l găsesc pe Ally cât mai repede!
Eu, care îi explicasem cu precizie cum să procedeze pe internet pentru a-şi regăsi copila, nici nu-i ştiam numele de familie! Dar poate aveam să-l aflu de la ghidă.

Trecuseră câteva zile de la Amsterdam, ne continuasem circuitul prin Belgia şi Luxemburg fără să se mai întâmple nimic interesant. Acum urma să iau avionul spre România.
Liniştea începuse să-mi revină. Ca prin minune, nici nu mă mai gândeam la valoarea materială deosebită a pietrei, valoare pe care mi-o confirmase cu atâta insistenţă olandezul. Eram conştientă că era valoroasă, dar făceam abstracţie de acest gând, deoarece era prea bulversant. Nu mă îndoiam de ce-mi spusese, dar mă temeam că la aeroport mă voi da de gol prin mimică daca mă voi gândi prea insistent la valoarea bagajului. Şi mai era ceva, şi mai supărător: nu puteai urca în avion cu niciun obiect ascuţit de nicio natură, şi asta însemna că las la noroc, adică în valiză, diamantul. Dacă bagajul meu se pierdea cumva, şi asta nu era exclus niciodată când călătoreai cu avionul, atunci „adio şi n-am cuvinte”, cum se spune. Dar eu gândesc întotdeauna că ce-i al meu e pus deoparte, şi dacă e să fie, atunci va fi, şi nimic rău nu se va întâmpla, până acasă.
Mă înfioram totuşi când mă gândeam că într-o valiză banală se află aşa o valoare...
Când mi-am recuperat valiza de pe mica bandă rotitoare de la Otopeni, am avut aşa o senzaţie de uşurare, încât cred că a fost efectiv vizibilă pe chipul meu preocupat. Poliţistul care se ocupa cu supravegherea ieşirii din aeroport pesemne că întâmplător mă studia şi, ca bun psiholog ce se nimerea să fie, a remarcat marea schimbare din trăsăturile mele. S-a apropiat şi m-a întrebat dacă totul este în ordine.
„A, sigur că da”, am bâiguit eu nervoasă şi uşor alarmată, că m-am dat puţintel de gol fără să vreau, cam ca ţiganul la mal.
Dar n-aveam de ce să mă tem, la urma urmei. Ştiam că poliţistul de acolo avea rolul să bage puţin în sperieţi pe cei care veneau din străinătate cu bagaj excesiv, cadouri etc, şi pe care nu le declaraseră, fiind de fapt posibile mărfuri de contrabandă sub acoperire. Dar eu aveam doar o valiză şi mă bucurasem că mi-am găsit-o. Nimic mai mult, la urma urmei!
Totuşi, el intuise ceva puţin suspect deoarece m-a rugat să-i prezint buletinul sau paşaportul şi să-l însoţesc într-o cameră alăturată.
Am simţit o ameţeală şi o sfârşeală, aproape o stare de leşin.
Ştiam că asta înseamnă că mă dau de gol, că-l fac să creadă cine ştie ce, dar am îngăimat repede o minciună, înainte de a mă pierde de tot cu firea: „Sunt diabetică, nu mi-am luat azi tratamentul, trebuie să ajung acasă, sau fac o criză aici....”.
Poliţistul a bătut imediat în retragere: „Doamnă, sigur nu aveţi nimic în bagaj, ce nu ar trebui să aveţi, înţelegeţi dvs..”
„Domne, nu am nimic”, am replicat, „nici măcar pilule nu mai am, trebuie să ajung acasă ca să-mi revin; dacă nu mă crezi, deschid valiza imediat, doar dă-mi te rog un pahar de apă şi un scaun.. Te rog, deschide-o, ca să pot pleca şi eu mai repede acasă.. După ce-mi verifici bagajul, cheamă-mi un taxi de aici din faţă, te rog eu mult..”
Strategia era uşor de înţeles: faptul că-i puneam bagajul la dispoziţie fără nicio ezitare, îmi dovedea buna credinţă şi evidenta nevinovăţie, şi chestia e că, deşi mizam că nu-l va deschide, nu-mi făceam probleme nici dacă avea să dea peste piatra preţioasă, fiindcă eu, nu-i aşa, nu-i cunoşteam valoarea, pentru mine era doar cu scop de protecţie, un talisman ca şi orgonul, pe care aveam să i-l prezint cu lux de amanunte, evident în limita pe care mi-o permitea criza diabetică...
Şi a ţinut...
Nu numai că mi-a chemat un taxi în următoarele 5 minute (jucasem bine teatru!), dar şi-a cerut şi scuze şi părea bucuros că scapă de mine, fiindcă, vezi bine, se gândea: „mai îmi moare şi asta pe aici, să vezi atunci declaraţii, proces verbal şi rămas peste program, până dau în bâlbâială”..

Într-o oră, am intrat în garsoniera mea, modestă ca întindere, dar cochetă, din Titan, şi m-am întins fericită pe pat: doar ajunsesem acasă, cu bine. Chiar cu „mult bine”, puteam spune.
Mult mai bine decât plecasem, mai bogată şi material şi spiritual.
Mă gândeam la Ally ca la binefăcătorul meu, care prefăcuse o idilă, idila noastră, într-o piatră preţioasă, apropos de titlul cunoscutului film cu Kathleen Turner şi Michael Douglas.

Acum, practic, nu mai aveam nimic de făcut.
Eram încă în concediu..
Aveam să răsfir toate amintirile şi imaginile surprinse şi parcurse în ultimele două săptămâni, pe îndelete, fără grabă, ca să-mi pun gândurile uşurel în ordine..
În ce priveşte diamantul roz, ştiam ce valoare deţin şi aveam de gând să o păstrez mult, mult timp, fie până la reîntâlnirea cu Ally, fie până când o nevoie groaznică mă va sili s-o înstrăinez.
Simţeam însă ceva încă mai important, dar nedefinit: ceva nou începea în viaţa mea, simţeam pregnant acest lucru, dar nu puteam preciza ce anume.

Aveam să aflu, parţial, la ce anume se referea intuiţia mea, chiar a doua zi de dimineaţă, când un bărbat înalt şi blond, genul nordic, sună la uşa mea, pe la 8, când încă leneveam.

„Domnişoara Andreescu?”, întrebă el intr-o franceză perfectă.
Şi eu, care îmi promisesem că nu voi deschide uşa la persoane străine, darămite la străini!
Oricum, era înalt şi atrăgător, şi nu prea părea periculos.
Dar bărbaţii frumoşi sunt de fapt mult mai periculoşi, în cel puţin câteva moduri, cum constatasem în trecut.
„Da..”, am îngăimat eu, întrebându-mă cărui fapt îi datorez onoarea.
„Şi dumneavoastră sunteţi?..”, am întrebat.

Prima poveste

2010-08-12T04:25:00.001-07:00

Diamantul superb de culoare roz mi l-a dăruit tunisianul trist, care a călătorit odată cu mine în circuitul prin Anglia. Părea un om ca oricare altul, poate mai frămîntat, însă mă privea într-un mod aparte. Era mereu singur, părând a căuta o soluţie la o problemă care îl depăşea.
Ar fi vrut să ceară sfatul oricui, iar eu, înţelegându-mă uşor cu el în engleză, am fost la îndemână.
Problema lui era complicată, vroia să-şi regăsească fetiţa, cu care fosta nevastă dispăruse de peste 6 luni.
I-am oferit nişte indicaţii, nişte site-uri pe internet prin care puteai găsi aproape pe oricine, cu condiţia ca numele să fie real.
Părea intrigat de această posibilitate, mi-a spus că nu e un om modern, că nu iubeşte comunicarea de tip virtual, dar că era dispus să întreprindă orice pentru a-şi regăsi copilul.
Oricine în locul meu i-ar fi sugerat ceva similar. De aceea, nu m-am simţit specială şi foarte inspirată când i-am dat acest sfat.
Dar ceea ce a urmat avea să mă uluiască.
Mi-a spus că însoţeşte grupul numai prin Anglia, iar continuarea circuitului prin Benelux nu mai face parte din itinerariul lui. M-am întristat, fiindcă îl simţeam deja prieten, ţineam la el, mă făcuse părtaşă la durerea şi la căutările lui.
În ultima seară când ne-am văzut, mi-a dăruit diamantul.
Evident că am gândit că era unul artificial, dar frumuseţea lui întrecea astfel de considerente. Oricum ar fi fost făcut, era minunat.
El însă, susţinea că este natural şi că existau numai două în lume de acest fel, de această mărime şi nuanţă. Pentru prima oară, am început să mă îndoiesc că vorbeşte serios. Până atunci, păruse un tip de încredere.
I-am răspuns că de fapt nu are nicio importanţă ce fel de diamant era, fiindcă el avea valoare pur sentimentală, oricum, şi nu aveam să-l înstrăinez în niciun caz, că avea să-mi amintească mereu de scurta noastră cunoaştere.
Ba chiar i-am promis că piatra aceasta va fi zălogul reîntâlnirii noastre, oricând avea să fie aceasta.
Poate vom fi bătrâni, urâţi şi schimbaţi, dar diamantul, pururea tânăr, avea să ne unească în timp.
Poate era mai bine să-l dăruiască fetiţei, când o va regăsi, i-am sugerat.
A spus că nu, că nu asta contează, fetiţa era altceva, este posibil ca toţi banii din lume să nu i-o poată aduce înapoi, şi în orice caz de bani nu duce lipsă.
Mi-a spus că diamantul de culoare roz este un simbol potrivit pentru ceea ce s-a infiripat, fragil, între noi, chiar dacă este doar un episod din viata noastră, fiecare urmându-şi apoi drumul său personal. Considera sfatul pe care i-l dădusem extrem de preţios, fiindcă el avea rareori încredere în cineva şi simţise că la mine îşi putuse descărca sufletul cu toată încrederea. Mi-a făcut enorm de multă plăcere ceea ce gândea şi simţea, mai ales că mă simţeam izolată ca şi el. Şi, mai ales, că ma întrista mult apropiata noastră despărţire.
Am fost sigură că exagerează în privinţa diamantului, că mi-a dat o piatră banală, din care avea destule pentru fiecare fată întâlnită.
Şi totuşi piatra era superbă şi mă „îndrăgostisem” deja de ea.
Faptul că avea să-mi amintească mereu de ochii lui negri şi duioşi îi creştea enorm puterea spirituală, în timp ce posibila valoare materială pălea.

Dar, cum se spune, până nu greşim, nu învăţăm. Asta aveam s-o aflu mai ales a doua zi.
Când am ajuns la Amsterdam, două zile mai târziu, aveam să rămân îngrozită de faptul că bijutierul i-a confirmat valoarea enormă şi m-a întrebat de unde îl am şi dacă nu am de gând să-l declar la poliţie şi la vamă, în drumul spre ţară.
Acum se părea că mai am puţin şi am nevoie de escortă, ca să am grijă de puternicul „tămăduitor”, cum îl numise Ally, când mi-l dăruise.
Eu însă nimerisem într-o mare complicaţie, la care nu m-aş fi aşteptat niciodată.
Semăna cu un film ca atâtea, în care personajele se fugăresc, din cauza valorii inestimabile a unei pietre.
M-am gândit să-l vând bijutierului din Amsterdam ca să scap de o grijă care avea să mă urmărească mereu, dar mi-am amintit de valoarea sentimentală a frumosului giuvaer, şi am intrat într-o mare dilemă...
Ally îmi lăsase o moştenire grea, pe care vroiam s-o păstrez, aşa cum îi promisesem, dar pe care făcusem greşeala să o desconspir.
Dacă aş fi tăcut din gură, şi-ar fi păstrat, practic, întreaga valoare, total inalterată...
Acum îmi bătusem cuie în talpă, cum se spune, şi nu ştiam cu mâna cui să le scot de acolo, fiindcă nu aveam încredere în confidenţialitatea bătrânului olandez şi începusem să mă simt deja hăituită, ca în filmele de aventuri pe care oricum nu le prea gustasem vreodată...

Amortirea dinaintea concediului

2010-08-11T01:33:00.000-07:00

Este foarte bine că nu mai comunic cu S.
Mă simt eliberată, şi de un prieten dar şi de o teroare, ca o obsesie care trebuia alimentată. Sufletul e mai uşor fără el.
Eu citesc cu placere Coruţ şi sugestiile lui pentru binele persoanei, dar totuşi nu mă pot mobiliza să vreau ceva cu adevărat.
Nu mă pot hotarî deloc să scriu pe blog, fiindcă nu simt nevoia să mai transmit orice, ceva, cuiva. Trăiesc o perioadă de negare a relaţiilor, a comunicării, a dorinţei de a împărtăşi. Dacă totuşi o fac, e numai aşa, să se vadă că nu am murit, ca să spunem aşa...
Lumea mi-a devenit indiferentă. Nu mai vreau să le spun nimic. În afară de simple jurnale, ca acesta, care mă ajută să mă regăsesc, să mă adun, să-mi revizuiesc gândurile şi viaţa, chestii personale pe care nu doresc să le împărtăşesc şi care mă ajută doar pe mine, în rest am încetat să scriu pentru exterior.
O fi un talent irosit, dar în definitiv sunt destule talente mari pe lume. Şi puţină lume mai citeşte. Cel mult, se mai citeşte pe net.
Cred că editurile, industria cărţii, vor intra sau au intrat deja într-un puternic declin. Nimeni nu mai are aplecare asupra cărţilor. Nimeni nu mai poate să stea efectiv cu o carte în mână, să ţina cartea în postura ei fizică, firească. Eu şi V, poate S, suntem nişte excepţii, nişte ‚rara avis’, cum nici nu prea mai gaseşti. Şi mie a început să-mi fie mai uşor să mă concentrez la calculator, cel puţin la serviciu. Aici e aşa ciudat să stai cu o carte în mână, e chiar enervant, căci bate la ochi.
Dar dacă te uiţi la toate tâmpeniile pe calculator, asta nu se pune.
Cartea a devenit un gest aşa rar că este deranjant pentru cei care nu-l cultivă şi nu-l înţeleg. Şi este neplăcut ca tu, cititor, să te expui public, ca să-ţi răsfoiască toţi cartea în mod derizoriu şi s-o pună la loc, fără un cuvânt, ca pe un obiect ca oricare altul. Cine îţi înţelege cartea, te inţelege pe tine, poate înţelege motivele pentru care ai ales-o, dar cine vrea cu adevărat să aprofundeze pe un altul, când nimeni nu mai are deloc grijă de sufletul propriu, nimeni nu mai caută să se regăsească, să se scuture de „imperiul exterior” şi să-şi dea jos ţărâna care se aşterne pe suflet rapid, când nu mai ai „timp” şi aplecare pentru el...
De altfel, nu ăsta e scopul pentru care scriu acum, aici.
Îmi doresc să-mi pun gândurile în ordine şi să-mi stabilesc nişte ţeluri în viaţă, nişte priorităţi. Dar atât de multe lucruri mă lasă rece...
Tot ce înainte mă stimula, mă motiva, acum mi se pare neinteresant, fad, tern, fără de viitor şi de rost.
De exemplu, cum scriam nu demult, eram atât de captivată de perfecţionarea la engleză, franceză, spaniolă şi germană... dar acum nu le mai văd sensul, nu mai ştiu de ce să le fac!
Nu mai îmi doresc nimic, decât sănătate şi echilibru mental, interior.
Poate că pur şi simplu sunt prea obosită, acum, înainte de concediu, pentru muncă de concepţie, de stabilit scopuri principale în viaţă.
Simt o lentoare, o încetinire a ritmului, o dezagregare...
Cred că asta inseamnă că sunt în spiritul timpului nostru.
Când sunt odihnită, eu mai ridic capul din această stare, dar aşa cum mă simt acuma, „pleşuvă”, simt doar că privesc în jur fără să particip cu nimic. Văd, înregistrez, reacţionez dacă mi se cere asta sau simt eu că merită, dar în rest, „fac pluta în inerţie”.
Tristă perioadă pentru marile mele dorinţe de viaţă ..de odinioară, ba chiar de deunăzi.
Cert este că peste un pic plec în circuitul Anglia-Benelux şi deşi mă voi întoarce obosită fizic, sper ca din punct de vedere spiritual să revin cu vigoare, cu dorinţe mari, cu planuri îndrăzneţe.
Să dea Dumnezeu!
Şi să ne auzim cât mai curând, mult mai curând decât pauza în care am lipsit..

Sa lasam trecutul!

2010-01-26T04:19:00.001-08:00

De imaginea trista a trecutului meu vreau sa ma despart...
Cand nu mai vorbesc cateva zile cu vesnicul, eternul, si totusi indezirabilul meu amic, ma simt mai bine, sunt mai libera...
Cand esti complet liber, limita e cerul si nici macar aceea nu se poate numi o limita. Limita e cerul atunci cand sunt nori. Dar cand nu sunt...
Ma simt bine. Ma simt din ce in ce mai bine. Mai degajata in raport cu existenta, cu propriul eu, cu cei ce ma inconjoara. Dezinvoltura este un atribut esential al sigurantei pe care poti s-o raspandesti, s-o emani in mod invizibil...
Ce va urma mai departe?... Viata este cel mai mare mister, nu ne putem indoi de asta.
Majoritatea suntem inconjurati de lume.
Ne simtim expusi privirilor, criticilor, aprecierilor. Dar de cele mai multe ori nici nu realizam ca ceilalti nici nu ne remarca cu adevarat, suntem irelevanti, e doar o impresie ca cineva ne baga in seama, si atunci..., ne bagam singuri in seama, vorba vine..
Fiecare este absorbit de universul propriu, ca de launtrica gaura neagra in care cei mai multi se pierd. Am mai spus-o si o s-o spun mereu: Suntem atat de subiectivi si ne e atat de greu sa depasim aceasta conditie existentiala..
Am inceput sa fac un exercitiu: ii privesc pe cei din jurul meu din interiorul lor si nu din exteriorul lor, cum este firesc. Privindu-le reactiile ca si cum tu insuti traiesti in acele fiinte, incepi abia atunci sa intelegi lumea, sa fii un bun psiholog. Esti profund empatic, iti depasesti propriul punct de vedere, totdeauna exterior.
O astfel de atitudine ne-ar ajuta sa ne depasim complexele, micimile, si sa intindem o mana binevoitoare celor aflati de partea cealalta, adica.. Tie...
...Cand va veni vremea, voi scrie o piesa de teatru, neaparat o comedie, de situatii si de limbaj...
Va fi – evident – vesela, saltareata, va merge unsa, ca pe roate, cu totii vor pleca cu un suras in coltul gurii, gandindu-se la ce au inteles si zambind confuz spre ce nu au inteles...oricum, ceva-ceva i-a prins, sau au prins..
Cand privesti din interiorul oamenilor, te izbesc limitarile la care ei se supun; complexele fara rost, temerile, gesturile inutile de a se pune in evidenta, fandoseala, teama de sine, de a ramane singuri, cu adevarat...
Cand descoperi ca un om sta toata ziua pe internet, te intrebi ce se intampla cu viata lui launtrica, cu fiinta sa pe care ar trebui sa o descopere...ar trebui sa-si acorde timp ca sa se auto-descopere, prin auto-cunoastere, auto-revelare...
Imi place foarte mult sa fiu singura , dar singuratatea dusa la extrem este deja dureroasa..
Mi-ar fi mai usor daca as purta in continuare lumea in inima mea, si atunci cand nu sunt in mijlocul ei; nu ca sa-mi indulceasca singuratatea ci ca sa nu ma mai simt rupta de realitate, ci profund impacata, regasita... Ziua cu oamenii, seara intorcandu-ma la mine, in caldura propriului sine, pe care-l deprind mereu, mai ales ca e asa schimbator, ca o faclie care apare si dispare cuprinsa de negura...
Mi-a fost foarte greu sa reincep sa scriu, deci astazi se poate spune ca acumularea cantitativa a experientelor subiective a dus la saltul calitativ al exprimarii de sine...
Si totusi n-am facut destul, ar mai fi atatea de spus...nu ai cum sa-ti condensezi perfect trairile, emotiile, suisurile (caci numai de ele vorbesc!) in cuvinte obisnuite, pe intelesul tuturor.. ca sa comunic o experienta si s-o fac astfel accesibila.
Eu ma straduiesc, ca lumea sa evolueze mai repede si mai bine, dar nu se vede nimic, nu are cum, nici macar exemplul personal nu este suficient de sugestiv, fiindca, cum spuneam, nu suntem chiar atat de bagati in seama cum ni se pare sau cum tainic am dori...
Si fiindca nimeni nu-si exprima parerea vizavi de efortul meu, nu pot sa aflu in ce masura reusesc...sa ajung la inima voastra!

Puterea Autentica!

2009-11-08T02:33:00.000-08:00

O duminica perfecta.
Evolutia continua.
Mereu ma simt alt om.
Nu neaparat mai bun, dupa criteriile celorlalti (mult prea subiectivi), ci mai intarita in raport cu viata, din propriul meu punct de vedere. Mai adaptata, mai adaptabila.
Eu nu cred in evolutia profesionala, in cariera.
Consider ca numai cei care pot revolutiona un domeniu, care pot fi mai utili semenilor, in mod efectiv, prin stradania lor profesionala, merita sa stea cufundati ore intregi in profesie, in munca.
Orice altceva mi se pare o risipa de forte.
Sunt de acord ca la locul de munca sa dai tot ce poti, sa te auto-depasesti, dar ca sa fii obsedat de serviciu, sa stai ore lungi peste program, crezand ca vei schimba ceva in firma, fara a fi vreun geniu, mi se pare o iluzie, o prostie.
Viata sufleteasca, viata privata, asta da, mi se pare cu adevarat importanta.
Singura tinta valabila este evolutia spirituala.
Nu spun numai eu asta. O spun toti ganditorii de elita. Mai vechi si mai noi.
Este vorba de trecerea de la puterea exterioara la PUTEREA AUTENTICA.
Puterea autentica o dobandesti prin perceptie si aplecare spirituala, prin sensibilitate, prin cultura, prin cultul vietii – sub orice forma s-ar manifesta aceasta.
Din pacate, pe Pamant, puterea exterioara este cea tintita si recunoscuta de majoritate. Ea consta in realizari date de bani, conferita – in cel mai bun caz – prin stradanie profesionala, prin efortul constant de a fi cel mai bun, de a te ridica la standarde tot mai inalte (atentie: teluri exterioare fiintei).
Dar pe masura ce se descopera ca spiritul predomina asupra materiei, ca spiritul modeleaza materia, ca prin puterea psihica poti modela realitatea materiala (si la asta nu acced doar paranormalii, vezi „The Secret”), puterea exterioara va descreste in importanta, iar puterea autentica conferita de suflet si de cuceririle lui, isi va intra in drepturi. Este o tendinta inca vaga, dar ea exista!
Si ce frumoasa va fi lumea cand vom fi guvernati de oameni care au dobandit puterea autentica, cea interioara, care se calauzesc dupa principii morale, dupa valori si criterii psihologice valabile, dictate de frumusete, toleranta, intuitie, bunatate, intelegere, bunavointa, compasiune...
S-ar putea spune ca de asta are (si) Romania nevoie, parca mai mult ca niciodata.
Suntem dominati de prostie, tupeu, rautate, incompetenta, cinism, impertinenta, demagogie, talharie, pe de o parte, si de credulitate, ignoranta, servilism, obscurantism, vulgaritate, umilinta si, din nou, prostie si tupeu, pe de cealalta parte. Intai am descris clasa conducatoare iar apoi pe cea aservita, manipulata. Masele, usor de condus. Prea usor de condus! De condus, de fapt, niciunde!
Fiindca nu se intrevede nicio luminita. Nici macar un tunel!
Suntem purtati „inainte” prin lanturile obligatiilor fiziologice, materiale, de baza. Depindem de oameni orbi in plan spiritual, momentan castigatori ai puterii exterioare. Ei ne conduc prin bezna unei istorii triste si deprimante.
Dar cum spuneam, intr-o zi, puterea autentica va triumfa!
Pana atunci, cum se spune, Dumnezeu cu mila...

Mereu noi

2009-09-11T02:11:00.000-07:00

Este o data cu tragica rezonanta.
Viata insa merge inainte, calcand si lasand in urma traumatismele sufletesti ale celor ramasi.
In realitate, suntem atat de indiferenti si insensibili unii la dramele celorlalti din jur, chiar celor mai apropiati.. Ne ferim, ne scutim pe noi insine de incarcarea, de apasarea pe care ne-o pot da ceilalti, oricare ar fi acestia.
Numai iubirea foarte puternica, iubirea adevarata, face diferenta!
Numai atunci, orice lovitura incasata de cel iubit, te doare, te deseleaza chiar, la un mod exponential si foarte profund.
Eu am impresia ca iubesc doua fiinte in acelasi timp, dar, care e adevarul, nici chiar eu nu stiu.
Poate ca ma intereseaza foarte mult aceste fiinte, dar iubirea aceea devotata si angajata, in care durerea ta e si a mea, bucuria ta imi insenineaza si mie ziua, acea iubire imi este, totusi, straina.
Eu idealizez, eu doresc, eu simt, dar eu nu ma identific.
Poate ca am un ego prea mare.

Dispun de puternica empatie si inteligenta emotionala. Ca o dovada, nu pot vedea si auzi nimic negativ, deoarece ma afecteaza profund si definitiv.
Dar iubirea nu este oare mai mult, decat o simpatie si o intelegere foarte puternice?...
Se spune ca atunci cand iubesti, ti-ai da si viata pentru celalalt, i-ai prelua bucuros durerile si necazurile.
Se mai intampla asa ceva in ziua de azi, cand superficialitatea, egocentrismul si indiferenta troneaza in inimile celor mai multi?..
Eu sunt o persoana foarte sensibila, romantica si impresionabila.
Cu toate acestea, relatia sufleteasca absoluta pe care mi-o doresc in viata mea nu a aparut inca.
Sau este posibil ca eu sa n-o fi recunoscut, si ea sa fie...

Poate ca prima iubire, cea mai dezinteresata si aparent copilareasca, este cea care ramane impregnata cu adevarat in tainita sufletului.
Poate ca tot ce simtim mai tarziu pentru fiintele din jurul nostru este insotit de detasare si chiar de intransigenta. Credem ca avem puterea sa judecam aceste fiinte, sa le acuzam, sa le punem la indoiala mobilul interior, resursele, discernamantul. Ne aplicam asupra lor criteriile noastre personale, pe care le consideram singurele valabile.
Doamne, suntem atat de subiectivi!...

Din viata mea

2009-08-31T01:58:00.000-07:00

Dupa evenimentele supranumite "Revolutia din Decembrie", eu asteptam de mult timp sosirea unei invitatii din SUA, de la un vechi prieten de familie.
Ca majoritatea tinerilor de varsta mea, si nu numai, vedeam SUA ca pe un „El Dorado”, „Land of promises and opportunities”..
Prietenul nostru, pe vremurile apuse numit „transfug, tradator al realitatilor socialiste”, imi facuse si trimisese invitatia, dar, din motive misterioase, lunile treceau si scrisoarea nu mai venea. Fusese „interceptata”, ne gandeam noi deceptionati..
Dupa aproape un an de asteptare, si uitasem de asta! Visul american devenise un fum al amagirilor, o iluzie printre atatea altele, in viata unei tinere de 22 ani..
Intr-un tarziu, in decembrie 1990, a sosit.
Ciudat, dar surpriza nu a mai fost una placuta. Eram indragostita si nu-mi doream sa plec de langa el. Mai ales ca medicii nu-i mai dadusera decat cateva luni de viata. La 22 ani, inima lui ceda. Sfarsitul era iminent.
Lacrimile imi secasera, dupa nesfarsite drumuri pe la toti doctorii vestiti din spitalele mai bune. Nimeni nu rostise macar o incurajare...
Familia mea a imbratisat sosirea doritei epistole, sansa vietii mele, cum credeau, cu o bucurie pe care nu o impartaseam.
Vroiam sa fiu si sa raman alaturi de el. Atat cat mai avea sa fie.
Apoi, mi-a venit o idee. Eu il voi salva. Aceasta va fi oportunitatea crizei. Voi reusi sa gasesc in SUA mijloacele pentru a-i asigura o operatie salvatoare!
I-am impartasit si lui ideea mea, dar entuziasmul meu nu a fost contagios.
Vestea ca ne vom desparti curand era dramatica, pentru o persoana in situatia lui.
Eu eram orbita de fericirea de a fi capabila sa-i asigur salvarea, pe care o vedeam ca sigura.
Si am plecat.
Peripetiile mele nu le voi impartasi aici. S-au intamplat atatea, incat ar putea face obiectul unui roman. A unuia foarte interesant. De aceea, voi sari acum peste acest capitol.
Cert este ca, dupa vreo 3 luni de America, mi-am sunat prietenul. Dupa o lunga pauza, de peste o luna.
Am aflat cu consternare de la fratele lui ca in acea zi i se oficia parastasul de 40 zile...
Intr-adevar, nu mai sunasem demult. Fusesem prinsa intr-o existenta aspra si dramatica, iar el era inaccesibil in mod direct, aflandu-se intr-un sat, la tara, intr-o vreme cand telefonia mobila putea parea utopica. Cand il sunam, aflam vesti prin intermediari. Ultima oara se simtise foarte rau.
Acum, dupa ce primisem vestea, credeam, simteam ca spiritul lui ma inconjura, in tragismul existentei mele.
Cati dintre noi accepta usor inevitabilul?... Informatia fusese un veritabil soc pentru mine.
Am suferit o cadere puternica.
Producandu-se printre oameni straini si indiferenti, ea a inflamat o situatie deja serioasa. Cea a inadaptarii.
Doua luni mai tarziu am revenit in tara.
La ultimul refugiu: ACASA!
Dupa ce, acolo.., traisem o trista spitalizare...”la comun”.
Evident, dupa aproape 5 luni de absenta de la locul de munca, contractul meu fusese desfiintat. Cu celebra „litera i”.
Criza morala si sociala a vietii mele se instalase.
Nu mai aveam serviciu, stateam ca o povara pe umerii mamei si a bunicului pensionar. Gandurile imi erau vraiste. Nu ma puteam aduna. Nu mai stiam ce vreau.
Cautam serviciu, orice.
Am gasit, e adevarat, vreo 2 firme fantoma, care nu m-au platit deloc pentru serviciile de asistenta si traducere si care nu mi-au operat in cartea de munca...
Cand nu mai asteptam nimic, cum se spune, a venit soarele si pe strada mea.
Printr-o recomandare.
Un ziar prestigios cauta redactori economici.
Cineva stia ca sunt economist si ca imi place sa scriu.
Interviul la cotidianul respectiv a mers fara probleme. Eram instruita, eram omul potrivit. Interesanta coincidenta: din postul respectiv pleca o fosta colega de facultate, buna cunostinta, si asa mi se eliberase mie locul. Candva ea fusese concurenta mea pentru locul din stagiu. Atunci ii cedasem locul. Ironia sortii: acum era invers.
La inceput, eram speriata, grasa si complexata.
Dar locul acela a inceput sa-mi priasca.
Un an mai tarziu, impatimita de munca mea, cu reportaje si rubrici zilnice, nemaifiind rupta de realitate ci in mijlocul evenimentelor, devenisem un exemplu in comunitatea noastra de jurnalisti tineri si entuziasti.
Imi depaseam norma cu aproape un salariu.
Slabisem 20 kg fara ca macar sa imi propun sau sa realizez, straluceam de sanatate si fericire..
Si implineam 25 ani, in mijlocul colegilor si sefilor, care ma apreciau.
Asa mi-am gasit, pentru un timp..., rostul in viata...

Aurul din noi

2009-08-26T03:30:00.000-07:00

Toti iluminatii afirma ca muntii de rabdare, in toate imprejurarile vietii, aduc fiintei un bine incomensurabil.
Este esential sa ne mentinem linistiti si calmi in absolut toate circumstantele.
Ce mare provocare reprezinta pentru orice om un astfel de deziderat!
Fiindca cred ca cel mai mult ne luptam cu nerabdarea din noi.
Cu angoasele.
Cu dorintele neimplinite. Pentru a caror satisfacere, si realizare, majoritatea ne spunem „Cat mai repede! Nu mai pot astepta! Este urgent! Imi trebuie!..........”
Dar eu nu vorbesc acum de mancare, bautura, sex, .. adica nevoile primare, situate pe planul de la baza piramidei lui Maslow, piramida ierarhiei necesitatilor.

M-am hotarat sa ma incredintez mai des scrisului, publicarii pe blog, nu in primul rand pentru a pastra legatura cu cititorii mei consecventi, ci mai ales fiindca acest lucru antreneaza o ordonare a gandirii, care imi face atat de bine! Cum ar face bine oricui, de altfel... Un exercitiu pentru creier, un exercitiu pentru spirit.
Ca atare, pentru binele meu :) imi promit sa scriu mai des pe blog. Chiar daca nu mult cantitativ, dar sa vin mereu cu ..idei noi. Ce mai zic, ce mai gandesc, ce mai e nou in capul meu. Sunt atat de deschisa la comentarii si feedback-ul celor ce citesc, incat aceasta lipsa din partea lor ma doare. Si le-o declar deschis, aici si acum, ca sa stie si sa retina ideea!
In prezent, imi propun o regandire a timpului, in ideea unui stil de viata placut, consimtit, dar sa nu mai fie unul comod.
De mult timp, sunt prea comoda.
Trebuie sa-mi infrang inertia. Asta e tot ce am de facut.
Dar implica eforturi infinite...!
Imi doresc ca treptat, viata mea sa se schimbe din temelii.
Prin stil de viata, in genere, inteleg atat alimentatia, cat si miscarea pe care o fac, si comportamentul pe care il am in diferite situatii, inclusiv viteza de reactie si spontaneitatea.
Viata este o lectie care ne testeaza in toate modurile posibile, in care suntem continuu „scosi la tabla” si in care stam foarte putin in postura de spectatori.
Un alt stil de viata insemna schimbarea din temelii pe care o vizez, care insa e atat de greu de demarat!!!
Poate daca voi fi indragostita CU ADEVARAT, voi putea sa schimb vizibil atat viata interioara cat si cea exterioara, a raporturilor cu lumea.
Trebuie sa ma apropii de scopurile stabilite acestei vieti, fie si inainte de nastere, cum se spune..
Nu vizez in mod deosebit prosperitatea exterioara. Daca reusesc sa ma mentin si in viitor la nivelul de decenta al existentei prezente, imi este suficient. Nivelul este scazut in prezent, sunt perfect constienta de asta, dar tind sa ma raportez la cei mult mai saraci decat mine, atunci cand afirm ca vreau sa raman macar la fel. Nu ma raportez la masa opulenta si nesatula, care-si inventeaza necesitati inexistente, rasarite dintr-o competitivitate prost inteleasa cu cei de acelasi soi.
Morala ma impiedica sa ma mulez unui ideal de bogatie si prosperitate, care in randul acestei natii, a devenit un mit al parvenitului.
Cat voi putea obtine in aceasta viata prin munca mea cinstita, din serviciu, scris, traduceri, corectura, si altele de acest gen, pentru care am pregatire si vocatie, imi va fi suficient.
In acest moment continui sa acumulez idei si informatii, fapt pentru care am putine realizari exterioare si materiale, si nici nu imi transpun inca propunerile de schimbare in fapte.
Constientizarea tot mai acuta a necesitatii schimbarii o va impune (pe schimbare!) aproape fortat in viata mea reala. Nu in cea ideala, in care se afla acum.
Ma bucur ca mi se clarifica mintea.

In alta ordine de idei.
Cred ca o la fel de ..principala (!) provocare a vietii oricarui om, care-i da sens si semnificatie, este IUBIREA, realizarea si fiintarea in plan emotional.
Ea focalizeaza o multime de preocupari si chiar axe de rezistenta ale fiintei.
In jurul iubirii se invarte totul, asa cum se spune.
Emotional, suntem cu totii atat de fragili...
Emotional, suntem atat de subjugati, de dezarmati, de vulnerabili, de...santajabili, adeseori!..

In raport cu viata, un alt aspect important pentru fiecare este, fara indoiala, aspectul exterior, fizicul.. Aici, ar fi o groaza de comentat. Fatza cu care ne infatisam lumii...
Fiecare dintre noi este un obiect de observare „externa”, altfel spus, intre noi fie vorba, evaluarea „animalica”.

Ma intereseaza foarte mult vibratia energetica si informationala a corpului meu.
Vreau sa fiu flexibila (gimnastica, tata!!), sa am reflexe bune (deja am, dar flexibila nu sunt), vreau sa ma adaptez cu usurinta, psihic si fizic, la orice conditii de viata, chiar mai drastice.
Apropos de schimbarile potentiale in conditiile de viata, eu nu cred ca la celebra data a „sfarsitului”, 21/12/2012, se va produce un cataclism material, decat daca l-ar produce, special atunci, acei „stiutori luminati”, intangibilii din afara sferei noastre de control, de care am mai pomenit candva, aici. Fiindca ma astept la orice de la cei „rai”, dar in sinea mea exista, debordant, un optimism incurabil!! Nu cred ca vor reusi! Nu trebuie sa reuseasca! Oricat ar complota, nu-i ajuta Dumnezeu, vorba aceea..
Oricum, nu cred ca dupa 2012 ne vom intoarce in epoca de piatra. Dimpotriva.
Insa intr-o revolutie spirituala cred, chiar o anticipez cu toata fiinta mea. De aceea, dorinta de perfectiune este ceea ce simt nevoia sa prezint continuu in articolul de fata.
Cred in primul rand in sublimare, in lumina, in raza de inspiratie si de bunavointa.
In al doilea rand, cred in lucrurile bune ale vietii, oricare ar fi acestea.
Dar nu suport sa raman prinsa in material.
Desprinderea de materie este necesara pentru oricine, la orice nivel.
De retinut insa ca nu se poate impune nimic, nimanui, nici dezvoltare cu de-a sila, nici intelegere cu de-a sila, nici realizari mentale si spirituale – cu de-a sila.
Este vorba de nivel de evolutie, si este nevoie de efort personal ca sa te dezvolti si sa urci, pe traseul ascendent al fiintei tale.

Pe foarte foarte curand.

Ancutza

Atat de inefabil

2009-08-18T04:09:00.000-07:00

Astazi de dimineata am simtit mireasma...surda, a toamnei.
Intr-un fel te bucura racoarea, atat de dorita in zilele caniculare atat de recente, pe de alta parte simti cum o parte din tine moare odata cu vara; racoarea aceasta este atat de abstracta...simti toamna, simti iarna chiar, si deja s-a mai dus un an, adaugi in intelepciune, in experienta, dar si in neimpliniri...
In legatura cu iubirea..., iarasi ma macina niste ganduri.
Pe cel „vesnic”, adesea pomenit, nu-l mai iubesc, mi s-a sters, a devenit relativ rapid o amintire „brumata”.
Chiar cand il iubeam, nu l-am iubit tot timpul; l-am iubit pe alocuri, l-am iubit in aversa... A fost o relatie care a avut atatea salturi, in plus si mai ales in minus, incat o iubire constanta echivala, pe atunci, cu a merge pe abstracta linie zero, intr-o consecventa nefireasca noua, oamenilor...
Mereu imi doream sa scap de el, sa scap de-a binelea, definitiv, dar gandul meu si-l aducea aminte mereu, si legea atractiei il readucea inevitabil, si in viata...
Pana la urma m-a suparat atat, incat paharul din poveste a deversat, picatura prea-plinului a pus capacul si a rasturnat toata sandramaua aia carpacita a relatiei noastre..
La inceput, mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu lipsa lui, cu cea a vesnicelor noastre discutii, de fapt cu o comunicare mereu prezenta in viata mea din ultimii ani.
Nu sunt prima care o spune, dar constat si eu cu amaraciune ca ne obisnuim greu cu binele.. „Rau cu rau, dar mai rau fara rau!” Ce tampenie! Nu ar trebui sa fie asa, dar obisnuinta este intr-adevar a doua natura..
Raul il duci cum il mai duci, dar cand ti-e bine, parc-ai vrea sa se termine odata!..
„Fara lupta, fara griji” ? – parafrazand titlul unei carti celebre.
Cam plictisitor, nu? :)
Ne place atat de mult lupta, conflictul? Ca sa evoluam? Sau, mai simplu, ca sa nu ne plictisim si rutinam?..
De cate ori m-am despartit de acest om, am simtit cum scap de o imensa povara de pe creier..in primul rand de pe creier, si in ultimul rand de pe suflet, ceea ce inseamna ca nu imi era cu adevarat „in suflet”..asta este concluzia logica, chiar daca logica vine de la creier...
”Ratiunea sa triumfe!”, ca astazi numai citate dau :)
Si cum spuneam, am scapat de o mare povara, si ideea merita intr-adevar subliniata..
Grija acelei „iubiri” (de fapt, obsesii), grija si temerile si raspunderea pe care le implica o relatie (cel putin, una adevarata, as adauga..).
La varsta mea, si am ajuns totusi sa prefer ceva mult mai ideatic unei relatii asa de complicate.
O iubire nemarturisita, o iubire incerta, o iubire de-abia ghicita.
Il vad uneori alaturea de mine, il percep, il aspir, si gata, visul e gata, viata e frumoasa, inexorabilul exista, dragostea de viata nu s-a stins, ai o motivatie foarte puternica de a merge inainte...
Sunt indragostita si el e intotdeauna departe...
Departe cu sufletul, departe cu mintea, departe fizic..
Ii descifrez uneori o licarire de recunoastere in ochii frumosi, dar mi-e intotdeauna teama ca ma insel, ca mi s-a parut, ca este o politete a omului cu lumea...
Este foarte dimineata inca si soarele prinde a straluci mai bland, mai putin rece, sclipind printre ramurile unuia din venerabilii copaci ce-mi inconjoara fereastra...
Imi simt fereastra ca pe un altar..pe care ma dau jertfa Universului..caci, nu-i asa, fiecare ne sacrificam principiului care ne-a fiintat...teribila despartire si teribila apropiere de principiul prim si etern, samanta din noi, leaganul zeilor...copilul din noi, prohodul universului...vorbe care parca nu-mi apartin, dar pe care Trebuie sa le rostesc....

Ravasite gandurile mi-s

2009-06-29T07:56:00.000-07:00

Fara sa vreau, dar totusi dorind-o – cum altfel? - , am repecetluit impacarea cu vesnicul fost, vesnicul actual, vesnic..
Mi-e imposibil sa renunt complet la el, sa-l las sa alunece in uitare, sa il dau definitiv deoparte, sa il uit, sa ma debarasez, sa pun o totala indiferenta intre noi..chiar si daca o lume intreaga spune ca NU NE POTRIVIM!
Numai indiferenta, ea, ar face ca tot trecutul sa

se-nchida, sa se estompeze treptat, pana la o amintire foarte vesteda, parca venind de secole dinapoi, si rechemata numai prin intamplatoare asociatii de idei..
Dar nu se ajunge pana aici, desi in mod periodic, de-a dreptul ciclic, se interpun intre noi circa 2 saptamani de detasare, de indiferenta cvasi-totala, percepute ca o eliberare binevenita de ambele parti...doua parti inclinate spre solitudine si meditatie, care isi exacerbeaza propriul eu, fiindca niciuna n-a functionat vreodata intr-un cuplu, in sensul cunoscut indeobste, de uniune pentru o perioada mai lunga de timp..
E foarte greu sa ai o relatie si sa fii in acelasi timp liber si independent in totalitate..de fapt, ce sa mai vorbesc, este de-a dreptul imposibil..obligatia asta cu 'dat raportul' unde te duci si ce faci, ca de nu... m-a inhibat intotdeauna in mentinerea unei relatii.
A existat un baiat destul de dragut in trecutul meu, de care m-am saturat si de care m-am despartit destul de repede, din simplul motiv ca la sfarsitul fiecarei zile ma intreba „ce faci, ce ai mai facut astazi”. Ma enerva, fiindca eu nu pot raspunde doar de forma unei asemenea intrebari, amestec de politete si sincera preocupare..si simtind ca mi se cere sa „dau raportul”, sa explic ce s-a mai intamplat in ziua respectiva – si de multe ori nu e nimic de explicat, ca n-a fost mai nimic notabil – senzatia asta ca trebuie sa ma explic, sa-mi ilustrez prin cuvinte timpul scurs de cand nu am mai vorbit, atata m-a inhibat ca am renuntat..
De fapt, nici nu-l iubeam..
Banuiesc ca atunci cand iubesti, se intampla cu totul altceva... nimic nu ti se pare atunci o cerinta prea mare, deoarece simti ca celalalt isi doreste cu adevarat sa stie amanuntele vietii tale nu din dorinta de a te controla (asta era de fapt of-ul meu, sentimentul ca mi se sfida 'libertatea, independenta, neatarnarea') ci fiindca, iubindu-te, fiecare amanunt al tau si al miscarilor tale sufletesti il impresioneaza si il afecteaza ca si cum ar fi vorba de sine insusi..
Imi inchipui deci ca pe V. il iubesc, atat fiindca nu suport sa treaca foarte mult fara sa am vestile sale, cat si prin prisma faptului ca il informez adesea si din proprie initiativa; daca, de pilda, sunt plecata intr-o vizita de unde nu pot vorbi, atunci ii transmit mesaje ca sa nu se nelinisteasca, nici in privinta modului cum imi ocup timpul fara el, nici daca am calatorit bine cu masina (in calitatea mea de soferita cam fricoasa), lucru care chiar il preocupa, si in asta simt grija si dragostea sa...
Faptul ca in fapt ii place sa controleze s-a batut totusi de multe ori cap in cap cu dorinta mea de a nu da nimanui socoteala pentru timpul meu, astfel ca in acesti aproape 4 ani a primit numeroase declaratii scrise de proclamare a autonomiei sau cel putin incarcate subtil de dorinta de a face asta...
El a fost si inca mai este plin de suspiciuni si trebuie sa stie tot..
Pe de o parte ma flateaza pe de alta ma inhiba...
Intotdeauna m-a banuit de conduita necinstita in raport cu relatia noastra si lipsa lui permanenta de incredere m-a facut chiar ea sa calc stramb de vreo 3 ori...chiar fara a iubi, fara a fi mai mult decat simple focuri de paie atatate de vesnicul vant al neatarnarii..
Nu este bine sa fii suspectat, fiindca abia atunci iti vin idei si ai tendinta sa confirmi ceea ce se crede cu obstinatie despre tine..

In alta ordine de idei..
Imi doresc staruitor sa fac ceva bun, ceva frumos cu viata mea, ceva care sa reziste timpului...
Acest potential al scrisului zace intr-adevar nevalorificat si sunt trista sa constat ca desi sunt o femeie cu ceva talent „prozaic”, nu las in urma nici copii (in calitate de femeie) si nici vreo scriere care sa aminteasca de mine, desi, daca

mi-as interoga talentul si l-as pune la treaba, ceva bun si de netagaduit ar putea sa iasa la suprafata (ca un izvor de apa termala zagazuit multa vreme) si ar putea fi nu tocmai neglijabil...
O sa ma prostesc de tot daca doresc atatea dar nu concretizez nimic, absolut nimic...
La mine, dorinta a intrecut intotdeauna putinta, din absolut orice punct de vedere as privi lucrurile..

De altfel, imi inchipui ca suntem enorm de multi in aceeasi situatie..
Financiar, doresc enorm de multe lucruri pe care nu mi le pot permite fara a da „o lovitura” dpdv material, a gasi ...o gaselnita :)
Psihic, imi doresc dragostea perfecta si romantica pe care mi-o doream si o anticipam si acum 20 ani; timpul nu mi-a inabusit elanul. Si bineinteles ca nu sunt multumita ca ma iubeste un om (asa cum e el..), care chiar e om, si chiar e pur, si chiar intolerant fiind la abateri, din prea marea lui puritate, ma iubeste tot timpul si neconditionat si loial..stiu si simt cat de loial este..
Continuand cu dorintele, imi doresc sa scap de serviciu si sa duc o viata boema, sa am mult timp liber, pe care sa-l cheltui dupa cum ma taie pe mine capul si dupa cum am dispozitia de moment (aspect valabil si in privinta banilor, care sa fie nelimitati si cheltuibili absolut discretionar..).
Imi doresc atat de mult sa scap de robotizare, caci asa numesc automatismul zilnic care ma conduce la serviciu si inapoi, si care imi iroseste viata, toata viata...
Pana si concediul care oricum trece foarte repede si dupa care te simti demolat financiar este menit tot refacerii fortelor pentru a continua sa lucrezi, sa lucrezi, sa lucrezi ..pana crapi, iertata fie-mi expresia..
Ma simt ca o veriga intr-un lant trofic aberant, in care omul mananca pe om, in care societatea ne inghite si ne devoreaza, ca oameni, ca personalitate, ca aspiratii, ca timp liber, pe scurt, ca tot, in scopul de a ne asigura un trai decent; pentru multi, de asemenea, desi muncesc din greu, nu li se asigura un trai deloc decent si li se mai da si cu tifla, iar celor care au muncit o viata intreaga, au cotizat si acum sunt pensionari, li se acorda posibilitatea de a cere monezi in fata magazinelor de paine si a cofetariilor mai frecventate, pentru a-si putea asigura nici pe departe un trai decent, ci pentru a nu-si prapadi de foame trupul istovit de puteri. Bineinteles ca n-o sa ma refer la cei cu pensii jignitor de mari, care reprezinta o batjocura la adresa omului simplu, pe umerii si pana la urma pe viata caruia isi intemeiaza o opulenta de-a dreptul dezgustatoare, fiind bazata pe fost politrucism si demagogie si minciuni desantate perpetuate o viata intreaga..
Caci toti fostii, ajunsi actuali demnitari sau fosti demnitari sunt de multe ori fiinte fara creier dar pline de tupeu, aroganta si cinism... Omul simplu nici nu concepe dar percepe nedreptatea prin propria-i viata de lipsuri si neimpliniri..

Primesc tot mai multe mesaje pe internet care, intr-o forma sau alta, se refera la teoria conspiratiei, care vad ca incepe sa se deconspire intr-o oarecare masura, cea accesibila...
Conform acesteia, o mana de oameni avuti, intruniti ca niste creiere luminate in organizatii oculte, adica „undeva deasupra, ca in niste nori, neexpusi vederii publice”, acestia deci oprima cea mai mare parte a omenirii prin adevarate experiente pe cobai umani, prin mancare nesanatoasa dar foarte atractiva (prin pret, disponibilitate si gust), prin represiune economica fortata si nesustinuta de o realitate dezastruoasa, cum se pretinde, care ar fi provenita din disproportia consumului cu productia, apoi prin droguri si medicamente care ne scurteaza viata si ne tampesc, precum si prin promovarea obscenitatii, promiscuitatii si horror-ului prin mass media.

Nu este exclus ca ei sa discute cu extraterestrii. Existenta acestora nu este deloc o fictiune pentru cosmonauti si pentru cei foarte multi direct implicati in contactele supraterestre. Documente recente declasificate ale NASA si NATO indreptatesc aceasta recunoastere deschisa. Daca ei, „supra-oamenii”, ajung sa distruga de tot planeta asta si o arunca poate chiar in aer (depinde de metoda de exterminare propusa: mai exista razboiul geofizic, cel psihotronic, etc), ei vor avea iesirea asigurata printr-un trai tihnit pe alte planete, pe care probabil, prin discutii amiabile, le-au...concesionat.
Din pacate, nimic din toate astea nu-mi pare imposibil...suntem atat de mici pentru a cunoaste adevarul; atat de insignifianti, de indoctrinati religios si politic, cu idei fixe, atat de usor de exploatat prin necesitatea platilor zilnice, care ne inrobesc...suntem pleava, plebea, norodul, prostimea, animalele din tzarc...
Nu sunt astazi intr-o dispozitie pesimista ci mai curand incerc sa fiu realista si sa deduc mai multe din subtilitatile care-mi sunt si mie aruncate ca derizorii farame din masa „pazita” a informatiei reale si valoroase..
Caci informatia, nu-i asa, este putere, iar puterea nu este la indemana oricui...
In timp ce fiecare se zbate egoist pentru sine, mintile luminate continua sa foloseasca cu dibacie dictonul napoleonian „Dezbina si stapaneste” (cunoscut inca de latini: „Divide et impera!”) si ei ne afunda psihic intr-un marasm al carui final numai ei il pot banui sau controla...
Ma preocupa destinul omenirii ca si cum ar fi o singura fiinta. Si eu fac parte din ea. Unde se indreapta toti ne indreptam fiecare pana la urma, prin globalizare.
Pe de alta parte, fiecare din noi este atat de indisolubil legat de sine insusi incat nu mai are urechi sa auda si ochi sa vada decat cel mult intr-o stricta proximitate, pe cel mai apropiat aproape, de obicei fiinta cu care convietuieste...
Suntem insa uneori atat de alienati si de straini pana si de noi insine, daramite de cei apropiati, incat pe aceasta mizeaza si ei, care se bazeaza pe lipsa noastra in a ne defini si a ne reglementa destinul intr-un mod valabil, viabil, corelat...
Ce sa mai adaug, ca nu inchei intr-un ton totalmente fatalist, decat „CARPE DIEM”, adica bucura-te de ziua de azi, de fiecare clipa, de prezent, de suculenta momentului „acum si aici”, moment scump cu care oricum nu te mai intalnesti...

Raspuns: Anti-criza intelectuala

2009-05-20T03:07:00.000-07:00

Buna Ziua, draga SMART FM,

Ati initiat programul de culturalizare "Nu-ti lasa mintea sa intre in criza! - O campanie impotriva recesiunii intelectuale", pentru care va felicit din tot sufletul.
Particip la concursul cu aceasta tema, expunandu-va in continuare programul meu propriu de anti-criza intelectuala.

Campania mea impotriva recesiunii intelectuale...

Am constatat, cu durere de altfel, ca o mare parte dintre semenii nostri au intrat „cu mintea in criza” si in plina „recesiune intelectuala” inca inainte de a se declansa criza...criza!
De fapt, criza de tip intelectual nu s-a instalat doar de cateva luni, la cei mai multi.. Ea nici nu are realmente de-a face cu crizele sau inflorirea sistemelor economico-financiare, oranduirilor de tip socialist sau capitalist, ci mai degraba, cu un fel de rupere a „traditiei interioare”, daca intelegeti ce vreau sa spun..
Omul de tip nou este cel mai adesea egoist, meschin si anti-cultural..

Eu cred ca lupta dvs, a postului de radio SMART FM (care cred ca e cel mai destept post de radio din Romania), tocmai aici se duce, pentru redobandirea unor teritorii candva traditionale, ale bunului-gust, umorului, lecturii, discutiilor inteligente, ale culturii generale bine puse la punct..
Ideea dvs este una foarte generoasa, prin genul de premii puse in joc.

Cred ca, din pacate, numai oamenii „de moda veche” mai stiu sa va raspunda la intrebarile care se pot numi de dificultate medie...nici prea-prea, nici foarte-foarte.. J
Ca sa mai „bat putin campii” inainte de a trece la subiectul prezentarii..
Geniile au creat si au produs opere originale si valabile, indiferent de perioada istorica in care au trait si nici macar ostilitatea celorlalti fata de progres – ostilitatea fiind o reactie tipica de conservatorism la ce este nou si neobisnuit – nu i-a abatut de la drumul lor. Pe scurt, consider deci ca exista criza intelectuala cvasi-permanent si indiferent de circumstantele socio-economice.

In ce ma priveste, campania mea proprie, inceputa inca din adolescenta (iar acum am aproape 42 ani...), are multe componente anti-auto-conservare:
Nu ma uit la TV decat la stiri pertinente si lipsite de violenta si excese... rudimentare. Am ales „Ora de stiri” zilnica, de la TVR2; de asemenea, Euronews si uneori CNN.
Televizorul, in genere, pentru partea de divertisment, nu il deschid decat pentru filme care stimuleaza inteligenta si logica (politiste, dar nu thriller, vezi „Crimele din Midsomer” de pe Hallmark), drame psihologice care ma fac sa-mi pun probleme, pot spune chiar ca ma fac sa-mi infrunt propriile intrebari existentiale (de ex. serialul „Amy” – Hallmark, „Frati si surori” – Prima, s.a.). Imi mai plac comediile romantice, dar din cele care te fac sa razi..inteligent (si nu stupid!).
Imi mai place sa urmaresc serialul (bi-lunar!) de Stand-up Comedy de la HBO, cu interpreti romani, unde trebuie neaparat sa fii.. pe faza!
Dand deoparte TV-ul, care nu-mi ocupa foarte mult din timp, o alta metoda este de a citi zilnic un gand intelept dintr-un calendar perpetuu, in limba engleza, pe care-l tin pe birou, la servici. Mai citesc zilnic si un gand spiritual din colectia „Ganduri pentru fiecare zi” (carte editata anual), a filozofului bulgar Omraam Mikhael Aivanhov.

Imi place sa fac diversele teste pe care mi le trimit prietenii prin internet. Va trimit o mostra:
DACA REUSESTI SA CITESTI PRIMELE CUVINTE, CREIERUL VA DESCIFRA CELELALTE. 0D474 1N7R-0 21 D3 V4R4, 574734M P3 PL4J4 0853RV4ND D0U4 F373 70P41ND 1N N151P, 151 D4D34U 53R105 1N73R35UL C0N57RU1ND UN C4573L D3 N151P CU 7URNUR1, P454J3 53CR373 51 P0DUR1. C4ND 3R4U P3 PUNC7UL D3-4 73RM1N4, 4 V3N17 UN V4L, D157RU64ND 707UL, R3DUC4ND C4573LUL L4 0 6R4M4D4 D3 N151P 51 5PUM4…. M-4M 64ND17 C4 DUP4 4747 3F0R7, F373L3 V0R 1NC3P3 54 PL4N64, D4R 1N L0C D3 4574, 4L3R64U P3 PL4J4 R424ND 51 JUC4NDU-53, 51 4U 1NC3PU7 54 C0N57RU145C4 UN 4L7 C4573L; M1-4M D47 534M4 C4 4M 1NV4747 0 M4R3 L3C713: D3D1C4M MUL7 71MP D1N V1474 N0457R4 C0N57RU1ND C3V4, D4R C4ND M41 74R21U UN V4L V1N3 51 D157RU63 707, C3 R4M4N3 3 D04R PR1373N14, 6R1J4 51 M41N1L3 4C3L0R4 C3 5UN7 C4P481L1 54 N3 F4C4 54 5UR4D3M.
Daca îl Citesti Si-l Intelegi, Esti Inteligent(ã) Si Ai Emisfera Stânga Dezvoltata. DACA NU IL DESCIFREZI, NU-L TRIMITE MAI DEPARTE !!!

Sper ca v-a placut si ca nu il stiati!
Un alt exercitiu intelectual este de a-ti corela in mod inteligent toate activitatile zilnice pe care ti le-ai propus, astfel incat sa te incadrezi in timp si sa nu le faci intr-o ordine care poate vexa rezultatul final (de pilda, in cazul unei gospodine, intai spala vasele si apoi isi da unghiile cu oja, nu invers – sper ca v-a amuzat exemplul).
In general, viata are un fel al ei de-a fi ingenioasa, daca o lasi... Fiind si minunata, in acelasi timp..
Am cumparat un DVD cu piese de teatru radiofonice (like in the old times..) si in momentele de osteneala, ascult amuzata interpretarile unor piese celebre de I. L. Caragiale sau ale unor mari maestri precum Toma Caragiu, Octavian Cotescu, etc.
In materie de carti, cumpar foarte multe, am o lacomie si o aviditate considerabile la acest capitol, am autori preferati, pe teme diferite, si am domenii preferate, cu autori variati..:) Citesc minim 1-2 ore/zi.
O alta preocupare, de asta data legata de net... Imi place ca atunci cand tin la cineva, sa nu-i forwardez continuu mesaje fara aport personal, ci sa-i scriu si o scrisoare despre mine si viata mea, din cand in cand, o scrisoare cu parfum clasic, transmisa insa prin metode moderne – e-mail.
Imi place sa fac fotografii digitale si sa le salvez in PC, bucurandu-ma mai tarziu de momentele imortalizate..
M-am inscris la Institutul de Cursuri prin Corespondenta „Eurocor” (apropo, nu e deloc slabut, in ciuda mediatizarii sale intense) si invat (sau imi perfectionez) cunostintele de germana, spaniola, engleza si franceza. M-am mai inscris tot acolo la cursurile de „Relatii publice si comunicare”, „Psihologie”, „Tehnici de invatare si citire rapida”, „Specialist in recrutare – evaluare resurse umane”.
La cinema nu prea ies, am toate posturile de televiziune disponibile prin RDS, in plus le pot solicita decodarea unor filme noi, de pe canale criptate, cu plata la factura (nu fac piraterie software si nici nu ma pricep la asta..).
Ascult aproape continuu muzica la radio (SMART FM este o super-alegere..!). Uneori mai ascult si Gold FM, for old times’ sake..
Ascult si CD-uri ale mele. Am o colectie absolut impresionanta (ca si biblioteca). Vorba mamei, as putea deschide o biblioteca publica, cu carti, CD-uri si DVD-uri..:)
Merg cateodata la opera, la teatru, la concertele unor mari artisti (la Sala Palatului).
Din cand in cand, nu in mod regulat, practic si gimnastica la sala (deci nu numai cea mentala). Acele ore sunt foarte relaxante si binefacatoare pentru PSIHIC, simt asta de fiecare data cu multa intensitate.
Imi place sa calatoresc si sa vad cu ochii mei popoare si civilizatii, dar aici, desigur, banii au un cuvant greu de spus.
Imi place foarte mult sa scriu (se poate observa, probabil), scriu poezii si am un blog (si vreo cateva nuvele neterminate).
Imi place sa meditez, sa reflectez si sa inteleg cat mai bine psihologia oamenilor din jurul meu; le ofer compasiune si bunavointa, atunci cand este dorita.
Desi din cele spuse nu pare, am si destule momente cand doar zac si las mintea sa-mi umble hai-hui, dar si atunci e bine sa am alaturi cateva biletele albe si un pix, fiindca mai intotdeauna imi trec prin cap tot felul de idei pe care nu vreau sa le pierd. Mie mi se pare ca sunt o persoana absolut obisnuita, insa cu preocupari mai diversificate decat majoritatea. Urasc uscaciunea sufleteasca si mentala si nu-mi place sa vegetez si nici sa stau spiritual.. intr-un loc.
Daca Schumann are dreptate cu a sa teorie a rezonantei magnetice, care spune ca timpul unei zile actuale s-a redus la 16 ore, de la 24, atunci am un motiv in plus sa nu ma pot plictisi niciodata!

Va cer iertare pentru lunga epistola,
A dvs sincera,
………………., scriitor veleitar :)

Jurnal ..tocmai din 29 mai 2008

2009-05-13T04:03:00.000-07:00

Purced la intocmirea listei celor 10 obiective, asa cum este indicat ca prim pas in cartile de dezvoltare personala moderne.
Mi se pare mult 10 obiective, si toate sa fie prioritare..
Lista de prioritati..dar, mai ales, apoi lucrul, punct cu punct, la indeplinirea obiectivelor proprii. De fapt, percep acest „lucru” ca pe „munca cu sine”, munca de a te auto-convinge neincetat ca merita sa lupti pentru acele idei, fiindca ele te reprezinta, in primul rand in proprii tai ochi, si indeplinindu-le, iti creste respectul de sine. Nu-i asa?.. Desigur, respectul de sine intervine si din relationarea cu ceilalti, dar eu consider ca relatia cu ceilalti vine intotdeauna pe locul doi, fata de relatia ta cu tine insuti.
Ii datorez mult lui Osho in directia creionarii conceptiilor mele „despre lume si viata”. Desi aceasta este in mod evident o relicva a limbajului de lemn, si nu o pot folosi decat cu ghilimele, din acest motiv, totusi eu am vorbit serios si fara sa fac deloc trimiteri la ..raposata epoca ..de aur (sau arama, ca atunci exista industrie, acuma ea nu mai e!).
Revenind...
Voi creiona cat voi putea, in starea de spirit a acestui moment, lista... vreau sa ma simt LIBERA in gandire, descatusata, neincorsetata de niciun „Nu se poate!”, „Nici chiar asa!”, „As vrea eu!”, etc.
Deci, sa purcedem la... tintire (fr. cibler – a tinde spre, a tinti, a aspira la, a avea drept obiectiv >>>).
- 1. din linistea pe care o am in continuare, sa invat sa fiu foarte echilibrata, foarte rabdatoare si sa scriu zilnic cate ceva, oricat de putin, auto-biografic. Totodata, sa-mi fac timp cu consecventa sa duc treptat la bun sfarsit cursurile Eurocor. Toate! (12...!)
- 2. vreau sa-mi fac suficient timp sa citesc in intregime, fara „graba paginii intoarse”, si cu consecventa, cartile de gandire pozitiva pe care le am, plus altele cateva pe care le doresc.
- 3. vreau SA-MI ORGANIZEZ TREPTAT MINTEA, ca sa nu mai fiu atat de raspandita, dezlanata si, drept rezultat, ineficace, ineficienta. Vreau sa am puterea sa duc fiecare lucru inceput in cunostinta de cauza la bun sfarsit! Altfel nu voi realiza niciodata nimic!
- 4. Sa actionez conform filmului „The Secret” si „Legile Atractiei” si sa fac astfel incat sa atrag abundenta – de care am atata nevoie! – in viata mea. De exemplu, sa ma perfectionez la engleza prin cursurile cumparate si sa pot defila foarte sigura pe mine cu engleza avansata. Stiu ca toti care ma cunosc spun ca engleza mea este deja foarte avansata, dar eu am observat ca limba este in schimbare, tot timpul apar expresii noi (vad asta in filme), engleza pentru afaceri a devenit si ea un domeniu cvasi-separat...foarte specializat.
In plus, pe cat posibil, pentru fluenta, mers din toamna la Institutul Francez si/sau Cervantes, pentru a defila well-enough cu 3 limbi straine aproape la perfectie. Nu mai vorbesc de germana, de care sunt amorezata „nu-sh de ce” si pe care o invat si eu pe cat mai ramane timp..
Sa ajung la genul de gandire si organizare a activitatii de „a gandi de 7 ori inainte de a taia o data”, si asta tot mai rapid (ca proces). Multa logica este necesara. Si sa ma incred in intuitie.
- 5. Imi doresc, desigur, o viata implinita in plan sufletesc, sexual, material. Vreau sa fiu si sa devin sigura cine este partenerul meu potrivit in aceasta viata. Este intr-adevar Vladimir sau nu?.. Este foarte important de rezolvat acest capitol!
- 6. Vreau sa ma port mai frumos cu mama, fiindca merita ENORM dupa tot ce-a facut pentru mine. O iubesc f mult si as vrea sa vada ca totusi mai sunt capabila sa reusesc in viata, in ciuda varstei inaintate pe care mi-o atribuie.
- 7. Vreau sa ating proportiile ideale ale corpului meu, pentru a nu ma mai auto-invinovati, auto-flagela si pentru a-mi recapata respectul de sine!
Aceasta se va face treptat, cu rabdare si constienta si constiinta..si fara privatiuni absurde.
- 8. Pentru toate problemele mele medicale, cred ca trebuie sa-mi vindec karma, si in acest sens as apela la „paranormalul” Lucian Iordanescu.
- 9. Vreau sa am bani, sa calatoresc, sa nu mai am finantele ingradite, sa nu mai am timpul ingradit, SA DESCOPAR PREOCUPAREA MEA IDEALA. Este oare a scrie? Este oare compasiunea si dorinta de a-i ajuta pe altii? CARE ESTE MENIREA MEA REALA PE ACEST PAMANT?

Ma opresc aici..deocamdata ma doare si inima (Nu, vroiam sa spun mana!..).

12 iunie.
Pixul acesta portocaliu, cu „Anca”, si muzica descatusata a lui Costel Busuioc (datorita faptului ca sunt singura in birou) imi ofera conditii...
Aseara m-am suparat pe Vladimir (fiindca imi umblase in noaptea de 2 mai la mobil si a trimis SMS Elenei si a apelat-o – desi fara a vorbi -...+ SMS-uri la Antena 1 pe care i le-am descoperit recent, am simtit ca nu mai am incredere in el). Azi tot eu l-am sunat, simteam ca ma sufoc daca nu-l aud, sa-i aduc si inima lui si a mea pe linia de plutire...
Simt ca vreau si pot sa gandesc la scara mare.. Nu mai suport deloc ingradirile financiare, mai ales ca tot timpul apar lucruri pe care mi le doresc si am si diversele datorii (Reader’s Digest, Goldo, BCR...).
Fara doar si poate, il iubesc pe Vladimir daca tot eu am facut primul pas spre impacare astazi. Cred ca suntem suflete pereche, asa neajutorati si complexati si sensibili cum suntem...
„Fara lupta, fara griji”... – frumos material. Sa mearga totul de la sine, sa nu fii incrancenat pentru nimic, sa lasi lucrurile in voia lor, asa, frumos, firesc...
Astazi in jurul orei 13 am primit pentru „Ratzoi” raspunsul afirmativ de la Bego Europe. Sunt extrem de emotionata si impresionata pentru el si nu ma mai pot gandi la nimic altceva. Ascult Celine Dion iar mancarea – ce ciudat... – am ignorat-o.. Sunt transpusa in lumea fanteziei si a viselor, parca peste noapte devenita realitate...
Scumpul meu, iubitul meu, vei pleca, si cat voi suferi.. Ratzoi al meu drag..sunt in pragul deprimarii si al disperarii...
Dar, fruntea sus si curaj!...

Jurnal

2009-04-30T01:15:00.000-07:00

30 aprilie 2009

..Din fericire, n-am stat chiar degeaba in intervalul scurs de la intreruperea acestui caiet. Am mai scris un jurnal personal, in totalitate la servici. Dar nu o voi mai face acolo. Nu am garantia deplina a intimitatii scriselor.
Iar daca vreodata voi publica insemnarile mele pe un blog, asta va fi decizia mea, si ma vor citi oameni probabil compatibili, care vor gasi ceva comun cu felul meu..
Credeam ca nu voi reusi sa leg aici nici barem 2 cuvinte, dar iata ca se poate.
Ar fi si pacat: am adus din debara bunatate de masa extensibila, am intins-o in fata ferestrei (deschiderea exterioara spre lume) si ma chinui sa meditez in alt mod fizic decat la orizontala.
Pisica asta a mea, Tzurtzurel, e, vorba lui Denisse, my best friend, „ca un vierme”, se agita continuu, n-are astampar. Si din cauza sa, ma concentrez relativ greu, am atentia cam prea difuza..
Vreau totusi sa incerc in continuare sa-mi analizez sentimentele si starile curente, la modul cel mai obiectivo...subiectiv posibil.
Intotdeauna m-au interesat propriile miscari sufletesti, din dorinta de a-mi intelege si a-mi accelera evolutia, de dorit, spirituala..
Este o seara de sambata, eu stau la masa asta maro, mare, desfasurata, cu spatele spre o lumina difuza, afara e intuneric de vreo ora, e aprilie si aproape 9 seara... La combina muzicala picura un jazz dulce, nostalgic, o adevarata reverie ma cuprinde si totul e perfect in jurul meu. Camera e curata, ordonata, fara praf, fara scame pe covor; sunt multe carti pe etajera si mi-as dori sa le citesc pe toate in timp record, dar traiesc tot mai acut senzatia ca-mi doresc carti exclusiv in scopul de a le avea, poseda fizic (bine, nu ca barbatii pe femei..!), dar sa fie acolo, sa le am, la discretie, tot timpul.. Am o biblioteca spirituala bogata. Pe taramul spiritualitatii si paranormalului mi-am completat cu grija, in timp, „colectia”.. De la Editura For You ar mai fi fost multe de luat, apar continuu, dar editoarea-patroana a fost si-mi ramane nesuferita, fiindca am verificat personal cat de dublu-fatzetata este. Pardon, multi-fatzetata. Dar 2 fetze am avut eu ocazia sa vad, cunoscand-o personal. Infatuata, ahtiata dupa bani si glorie. Pozand in cea mai glorioasa aparitie feminina spirituala a inceputului de secol pe plaiuri romanesti. E de fapt avara si cruda. Nu are chemare spirituala. Nu a dobandit experienta umana necesara. O fosta profesoara de engleza deznadajduita ca acum s-o duca mult mai bine decat a dus-o! Poate ca totusi rezultatul muncii ei, concretizat in aceste carti spirituale, sa-i depaseasca spiritul meschin, marunt. Poate ca asa da sens unei vieti care altfel nu ar mai avea niciunul.
Se aseamana cu acele cazuri din istorie cand, desi manati de interese proprii si egoiste, au existat destui oameni care au protejat genii, care i-au hranit si le-au deschis usile si le-au netezit calea.. Desi numele acestor oameni nu raman, este evidenta importanta lor cruciala in insusi mersul inainte al lucrurilor...
Fara ei, multa stiinta de carte si originalitate s-ar fi pierdut nestiute, lipsite de sprijinul afirmarii lor durabile.. si asta ma face sa ma gandesc ca trebuie sa fi fost multi plini de inspiratie si geniu dar care n-au avut un suport si care nu si-au putut niciodata comunica lumii realizarile, indiferent de ce natura ar fi fost acestea..
Poate ca spiritele lor intoarse la Dumnezeu ne ajuta din nevazut sa cladim aceasta civilizatie care avanseaza intr-un asemenea trepidant si vertiginos ritm. Stim de unii, poate de altii nu, dar in viata parem a ne cladi soarta singuri, ceea ce realmente este totdeauna lipsit de adevar...
Din momentul in care te nasti, esti influentat de o mare multime de factori. Plus cei genetici, dinaintea nasterii. Ma intreb uneori care sunt meritele proprii ale celor care ajung la burse in strainatate si apoi mari realizati internationali, cand au avut tot timpul norocul unor parinti / rubedenii proptele ...de cea mai buna nadejde?..
Mi-e dor de putin mai multa dragoste in viata mea. Cand am spus „putin” nu a fost o formula de stil. Caci dragoste am si primesc; eu am pentru Dumnezeu si vietatile sale (includ aici si oamenii si chiar plantele si pietrele) iar de dragostea directa a minim 3 persoane pot spune ca ma bucur nemijlocit.
Intai e mama, cea mai neconditionata fiinta din viata unei fapturi obisnuite (adica ne-orfane, printre altele).
Apoi, ar fi cei 2 barbati din viata mea, de care par a nu scapa cu una – cu doua.
Mi se par doua mari intamplari pe drumul meu, doua intamplari care nu se mai sfarsesc odata, desi nu par deloc a cadra cu ce mi-am dorit eu in viata mea de dragoste.
In primul rand ca, desi in mod diferit de a exprima asta, ambii sunt niste „moace” in sensul consacrat al cuvantului.
Nu au destula vointa, putere, stiinta pentru a-si organiza si conduce propria viata asa cum si-ar dori realmente.
Este dureros dar, daca ma gandesc bine, am atras doua astfel de persoane fiindca probabil sunt si eu la fel. De ce sa nu fiu cinstita? Nu sunt independenta iar dpdv material nu ma pot inca numi responsabila pentru propria viata din simplul motiv ca nu ma pot intretine singura. Probabil ca daca n-as plati de 5 ani rate, as fi „figured it out” modalitati de a-mi controla bugetul care sa-mi permita o existenta mai putin boema.
In privinta energiei canalizate in bani, sunt intr-o nebuloasa dificil de diseminat, de imprastiat. Mai ales de cand intru frecvent in banii firmei, cumparand cu cardul ei „carti de specialitate”, in realitate tot felul de carti cat se poate de interesante pentru gustul meu propriu si atat.
Sunt dezlanata si nestapanita in cheltuieli, cum se spune „ma frig banii-n palma”, trebuie sa-i dau repede. Nu fac nicio economie, niciodata, nici ca o masura a cheltuielilor si nici ca metoda de a pune deoparte. Intotdeauna, ma bazez pe altii pentru existenta mea fizica. Si pe deasupra am mai gasit si metoda de a-mi satisface mofturile (carti) tot pe spinarea altora. La concret, prin altii ma refer strict la saraca mama...
Daca ma iau la bani marunti, observ ca nu prea „valorez” nimic. Adica nu produc. Ma duc ca un „orbete” la servici, fac si eu acolo ce pot – bineinteles ma straduiesc sa fie bine, dar nu ma omor prea tare, revin acasa, ma odihnesc si pretind ca citesc, ceea ce mai si fac, dar nu cu o asiduitate comparabila – nici macar pe departe! – cu cea cu care cumpar cartile. Am citit rapid cele 90 pagini de carte „sexoasa” a Laurei Andresan, care, saraca, e atat de banala si proasta, ca mi-a venit sa vomit. Atat de greu a scris, adica greoi. Fara sa poata coordona 2 verbe in aceeasi fraza, la timpurile potrivite.
De ce am luat cartea? Atat fiindca e trendy si mi-a starnit curiozitatea atata publicitate, dar eram curioasa ce poate oare sa consemneze o tarfa autohtona notorie.
Si ce sa faca si ea? Da cateva nume sonore, ii acopera cu ineptii si pareri sexuale ale ei (de multe ori bazate pe impresii si intuitii... extrem de feminine), si cu aceste nume ale unor personalitati, isi vinde biata curvistina saraca cu duhul, carticica scurta-scurta (ca mintea si ca fusta ei) cu nu mai putin de 30 lei... Nici traducerile unor carti straine importante si interesante nu costa, de multe ori, chiar atat. Are tupeu curva nearticulata!
Pe ce se bazeaza? Pe faptul ca cei care se tem de ea (asa se lauda mereu in carte, ca sperie ..muritorii de rand) vor citi cu aviditate si mai ales ca toti amatorii de vedetism din Romania (mama, si ce mare moda este asta!) vor cauta senzationalul in obsesivul cuvant, banalul de fapt „futut” cu care ea isi pigmenteaza opera de debut ca si cu o delicatesa plina de savoare, fiind o operatiune executata cu „dibacie” de insasi maria sa, auto-proclamata matroana...
Recunoaste deschis ca a avut propria firma de escorta, de fapt o retea tipica de prostitutie, de proxenetism. Mai precis a fost (este?) peste! Da, de fapt cred ca este, caci pe site apare acum ca patroana unui salon de masaj erotic, o foarte la moda acoperire pentru curvasarie. Oricine stie asta. Si curva proasta recunoaste in cartea ei ca face ceva ilegal, dar este, vorba aia, tolerata (acum ma refer la propriu), si se si imbogateste pe seama noastra, ca-i citim cartea. Recunoaste sub nume propriu ca e matroana de curve, dar nimeni nu-i face nimic.
Ce avere are intre cele 2 picioare de nimeni n-o inghesuie acolo unde sunt tinuti pestii? Adica dupa gratii?
Acum, ca si-a expus deschis si – evident, neprincipial – relatiile cu personaje sus-puse ale lumii „de sus” a R., i-a manjit – pe numele lor adevarat – cu relatiile „jos”, acum ca nu mai are nimic nou de spus, de ce este ea protejata?
De fapt, 2 lucruri m-au indignat cel mai tare, nici macar faptul ca nu e trasa la raspundere ca e peste. Nu.
Ca femeie m-am simtit personal foarte jignita sa aflu ce sume absolut astronomice se castiga pentru cateva ore de curvasarie cu un magnat, efectuate de niste analfabete cu corp „frumos”, iar eu imi castig atat de greu existenta chiar daca am foarte multe in cap.
Intrand ulterior pe site-ul „profei de sex”, mare mi-a fost mirarea sa constat ca „insolita” nu e deloc frumoasa, cum se numeste mereu singura in carte („fata frumoasa”), e nasoala, e pocita, saraca. Plus saraca cu duhul. Daca personaje de-astea de cartier isi vand cartile la preturi comparabile cu autobiografiile marilor conducatori ai lumii, inseamna nu numai ca pornografia castiga-n Romania dar si ca Non-Valoarea este ... valoarea de capatai si moneda de schimb din... biata noastra tarisoara. Pe care poetii au preamarit-o si pe care curvele o ..balacaresc, ca sa ma abtin cu fermitate si sa ma rezum la atat. Nu, nu o critic fiindca o invidiez pentru bani, pozitie, futut, sau mai stiu eu ce.
O critic fiindca are curajul sa se afiseze public cu nulitatea sa absoluta (cu nuditatea absoluta e treaba ei, nu a mea). Dar este O NULITATE ABSOLUTA care ni se baga „pe gat” cu nonsalanta si cu o obraznicie strigatoare la cer.
Ea crede (din partea ei, pe buna dreptate) ca daca s-a futut cu o serie de demnitari romani post-decembristi, are si talent la scris si dreptul la o viata mult mai buna. I se pare ca totul i se cuvine fiindca are cateva nume „tari” pe buzele alea „unsuroase”.
Fi-mi-ar rusine! Acestea sunt momente in care chiar mi-e rusine de tine...”mama tara”!

Sufletul casutei - Ancutza

2009-04-15T00:46:00.001-07:00

I. Incercari Literare 25.11.2008

Era o zi minunata de vara, calduroasa, dar nu caniculara, pe care Ady si Yves si-o petreceau pe malul lacului Leman, din apropiere de Geneva.
Locul era aproape de locuinta lor, asa ca aceasta putea fi socotita doar ca o plimbare ... spre deosebire de cazul milioanelor de turisti care veneau sa viziteze aceste meleaguri pline de farmec, atrasi atat de magia cat si de renumele lor.
Pentru cei doi, cazarea era, evident, inutila. De fapt, o escapada de mai multe zile nu le-ar fi displacut, chiar asa aproape de casa fiind, dar nu ar fi putut lasa singuri peste noapte cateii, pisicile, gainile, si celelalte animalute simpatice care traiau la ferma lor. De fapt, ele nu ramaneau niciodata cu adevarat singure ori nesupravegheate, deoarece Leo si Marie, servitorii credinciosi de pe mosia lui Yves, nu o paraseau aproape niciodata, decat ocazional pentru cumparaturi. Si niciodata cand stapanii lor lipseau.
Asa ca, cei doi indragostiti – in ciuda celor cinci ani de casnicie, pasiunea inceputului nu-i parasise si parea a nu se sfarsi vreodata – se bucurau fara prea mari griji de noua zi cu soare din restul vietii lor.
In acel moment, nimic nu parea a le intuneca fericirea. Acest lucru parea chiar imposibil.
Si totusi, cata vreme lumea in care traim nu este intotdeauna exact ce ne-am fi dorit, aceste clipe de vraja fura retezate brusc, odata cu apelul strident al mobilului lui Yves.
Mama sa, aflata la 300 km departare, in apropierea granitei cu Italia, suferise al doilea infarct si paralizase.
Anuntul fusese facut de vechea si devotata doamna de companie a Frau Angelli, singura persoana cu care aceasta din urma isi traia anii de senectute, dupa ce sotul sau decedase, la putina vreme dupa casatoria lui Yves cu Ady.
Tanarul cuplu nu avea nici acum copii, fapt care o necajea teribil pe Suzy Angelli, care si-ar fi dorit nespus sa stea mai aproape de ei si, mai ales, sa-si intre in atributiile de bunica, cat mai curand posibil.
Dupa telefonul nedorit si neasteptat, cei doi se imbracara in pripa si stransera rapid putinele lucruri cu care venisera. Pe drumul spre casa hotarara ca cel mai bine era sa fie solidari si in aceasta situatie si sa mearga impreuna la capul batranei. Mai ales ca amandoi erau in aceeasi masura copiii ei, chiar daca Ady intrase in familie prin alianta...dar mai ales fiindca Suzy nici nu mai avea pe altcineva pe lume, in afara lor.
Yves si Ady se casatorisera destul de tarziu – el avea 41 ani iar ea 36 – si totusi era pentru prima oara, pentru fiecare din ei. Cu atat mai fierbinte, mistuitoare si totodata inteleapta era iubirea lor, ivita intr-un moment cand niciunul nu-si mai facea sperante prea mari in privinta gasirii perechii ideale. Si totusi, asa se simteau, ca cel mai fericit cuplu dintre toate pe care le cunoscusera.
Cineva ar fi putut spune ca era o armonie „prea perfecta”, ca o astfel de relatie nu poate fi durabila. Dar timpul deja demonstrase altceva si le cimentase cu trecerea lui increderea, dragostea si intelegerea reciproca.
Erau atat de fericiti impreuna incat, desi trecusera acum amandoi deja de pragul celor 40 ani, pareau mai tineri decat le era varsta si, mai ales, se simteau mai tineri, mai vigurosi, mai luminosi si mai frumosi ca niciodata. Aceasta superba metamorfoza nu trecuse neobservata in anturajul lor si, pe ascuns, cu totii ii invidiau. Nu intelegeau cum era cu putinta ca acesti oameni sa nu aiba barem mici conflicte, ivite din opinii diferite, din conceptii de viata diferite. Si asta cu atat mai mult cu cat nationalitatea lor era diferita. Ady (prescurtare de la Adriana) era la origine romanca si elvetianca prin adoptie, dupa casatoria cu Yves.
Fusese dragoste la prima vedere, mai bine zis dupa ce fiecare vazuse fotografia celuilalt la agentia care intermedia casatorii, unde amandoi erau inscrisi de ani buni. Hotarasera ca trebuie sa se cunoasca numaidecat „pe viu” iar Yves zburase cu primul avion de la Geneva la Bucuresti, dupa care se urcase in primul tren care ducea la Brasov, unde locuia Adriana.
Ceea ce urmase fusese de bun augur si le intarise convingerea ca erau facuti sa ramana impreuna. Nu numai ca se iubeau si se placeau nespus de mult, dar caracterele lor se imbinau intr-un chip desavarsit si plin de gratie, asa cum niciunul nu incercase macar sa-si inchipuie ca ar fi intr-adevar posibil. Asa ca devenisera inseparabili la scurta vreme dupa ce formalitatile fura incheiate iar Ady ajunse in patria ei adoptiva, Elvetia. Impreuna, simteau ca scot la iveala ce este mai bun in faptura lor.
Iubirea pentru animale, de fapt o prelungire a iubirii pe care amandoi o simteau pentru tot ce era viu si frumos, ii facuse sa se lege nemasurat de fiecare din fiintele care traiau la ferma din Montaigne si niciodata nu se pusese problema sa lipseasca noaptea de acolo tocmai fiindca toti acesti tovarasi muti erau dependenti de iubirea lor.
..............................................

JURNAL.
Marti, 10 martie 2009.
Recitind cele scrise anterior, ma-nduiosez si ma intristez in aproape egala masura...
Cred totusi ca tristetea predomina netto...
Intr-adevar, cum sa nu fiu trista cand eu insami mi-am incurcat si mi-am incalcit itele propriei vieti, itele acestei.... eterne vieti pieritoare..
As vrea sa ma descurc din ele, dar literalmente si fara nicio figura de stil, cu cat ma zbat mai tare SA SCAP cu atata ma afund mai inexorabil...
Cum sa nu ma intristez, cand imi doream atat de mult de la viata si in schimb am ajuns sa ma multumesc cu atat de putin?
Simt ca viata mea e vraiste si dincolo de controlul meu. Constient (oare?), ma-ndrept acolo unde se indreapta toti robotii, adica catre „groapa de gunoi a istoriei”, acolo unde nu se mai stie cine ce-a fost...”la viata lui”..
Viata ma traieste pe mine, si numai satisfactiile mele marunte (cum ar fi relaxarea si tonusul date de gimnastica, si altele de acelasi gen) imi dau (oarecum) senzatia ca viata mea este implinita...

Cu politica..inainte

2009-04-10T00:57:00.000-07:00

Ca la majoritatea romanilor obisnuiti, imi este sila de politica, fiindca este compusa din reprezentanti incompetenti, gogomani, mincinosi, aparatori exclusiv ai propriilor interese, atenti la grijile lor si niciodata ale celor pe care, pasamite, ii reprezinta.. De aceea, noi, cei "reprezentati", nu suntem decat "masele, golanii, gloata, plebea", ce nu merita decat sa i se arunce cu praf in ochi.. cred ca ati mai auzit sau cel putin simtit personal tot ceea ce insir eu aici, cu nedisimulata scarba.. Dar, noi, intelectualii, de ce nu ne implica, daca suntem si competenti, si constienti, si capabili sa luam decizii mult mai impartiale, si, sa speram, mult mai dornici sa realizam binele celor multi?.. Fiindca pentru a ajunge acolo, trebuie sa te umpli de murdarie, de jegul compromisurilor, de barierele "miilor de semnaturi", de a apela la toate cunostintele pentru a te sprijini, de a incepe inevitabil sa te bati cu pumnul in piept pentru a te face cunoscut, pentru a fi bagat in seama.. Desigur, toate astea daca iti doresti sa candidezi independent si nici nu esti o figura cunoscuta..gloatei, sau macar celor mai importanti reprezentanti ai sai, ai celor care voteaza (daca voteaza..) in cunostinta de cauza.
In momentul de fata, imi vine sa votez la presedentie cu Radu Duda.
Mi se pare un tip valabil. Adica viabil. Are coloana vertebrala. La propriu si la figurat.
Asa-zisul trecut comunist haituieste pe toti care au gandit putin mai mult inainte de '89.. Da, totusi, asa este.. Chit ca protipendada de atunci gandea, ca si acum, exclusiv pentru propria indestulare..
Si ca sa inchei: cred ca politica nu e scarboasa si manjita numai la noi in tara, ci peste tot.
Totusi, o emblema superba si aparent complet obiectivata in raport cu noroiul acesta omniprezent al domeniului, este cea a vestitului Barack Obama, care il are pe "nu stiu ce"...din motive foarte personale, desigur..
Si ce bine prinde!

Sa mai stam in viata

2009-04-03T02:05:00.000-07:00

Zilnic ne straduim. Chiar prea mult. Pentru orice. Nu ne gandim dimineata ca va veni iar seara, cel mai adesea fara realizari deosebite. Dimineata ne inchipuim ca vom trai o zi superba si ne facem deja planuri cum s-o infrumusetam. Apoi, vin altii si ne strica toate planurile. Ori dandu-ne ceva de facut, ori lasandu-ne asa liberi ca ne intrebam pana seara, ce ar fi mai bine de facut, ca sa nu treaca inutil, si ziua asta...