M-am culcat puţin mai liniştită, după ce am constatat că ne cazaseră într-o zonă periferică din Amsterdam, departe de centrul zgomotos unde îl găsisem pe evaluatorul de bijuterii cu ochelari groşi şi suspiciuni cât casa. După întâlnirea cu el, autocarul ne purtase toată ziua de la un obiectiv turistic la altul, aşa că aveam încrederea că am scăpat de posibila atenţie şi, de ce nu, intenţie periculoasă, a bijutierului.
Poate că mai văzuse el şi mai şi, de ce nu, mă gândeam eu.
Totuşi, diamantul meu (da, al meu chiar, pe drept cuvânt!) era atât de mare că ocupa tot podul palmei, aşa că spionii ar fi putut mişuna fără ca prin cap să-mi treacă şi nimic să nu se observe cu ochiul liber. Ochiul meu era oricum prea „liber” pentru operaţiuni de spionaj de anvergură, aşa că m-am hotărât ca în caz de ceva, să nu dau curs ostilităţilor şi să-l cedez de îndată ce aş fi fost somată în acest sens.
Dar nu aveam de gând să-l declar nicăieri, fiindcă la drept vorbind nimeni nu mai ştia în afară de bijutier că eu îi cunoşteam valoarea reală, şi nu te apuci să declari toate „nimicurile” de prin valiză, ca să zic aşa.
Nu mai zic că aveam tot timpul la mine un orgon, o piatră mare şi rotundă plină cu tot felul de bucăţi de metal în interior, cu proprietăţi terapeutice, care avea rolul să elimine vibraţiile negative şi să purifice mediul, asigurând echilibru purtătorului. Chiar îmi mergea bine de când aveam orgonul! Simţeam că orgonul îmi dă linişte şi senzaţii pozitive, nu mă mai enervam, eram senină şi calmă, circumstanţele se modelau, se aranjau şi deveneau tot mai benefice, tot ce se întâmplase în ultima vreme fiind o confirmare în acest sens.
Despărţirea de „el” mă întrista, dar poate avea şi ea un rol într-un plan mai larg, gândeam eu.
La drum lung şi anevoios, bagajul meu se tot încărca, iată, cu pietre, dar... ce pietre!
Ideea e că nu va bate la ochi o piatră colorată în plus în bagajul meu haotic, şi eram hotărâtă să ajung cu el acasă în siguranţă.
A doua mea intenţie precisă era să-l găsesc pe Ally cât mai repede!
Eu, care îi explicasem cu precizie cum să procedeze pe internet pentru a-şi regăsi copila, nici nu-i ştiam numele de familie! Dar poate aveam să-l aflu de la ghidă.
Trecuseră câteva zile de la Amsterdam, ne continuasem circuitul prin Belgia şi Luxemburg fără să se mai întâmple nimic interesant. Acum urma să iau avionul spre România.
Liniştea începuse să-mi revină. Ca prin minune, nici nu mă mai gândeam la valoarea materială deosebită a pietrei, valoare pe care mi-o confirmase cu atâta insistenţă olandezul. Eram conştientă că era valoroasă, dar făceam abstracţie de acest gând, deoarece era prea bulversant. Nu mă îndoiam de ce-mi spusese, dar mă temeam că la aeroport mă voi da de gol prin mimică daca mă voi gândi prea insistent la valoarea bagajului. Şi mai era ceva, şi mai supărător: nu puteai urca în avion cu niciun obiect ascuţit de nicio natură, şi asta însemna că las la noroc, adică în valiză, diamantul. Dacă bagajul meu se pierdea cumva, şi asta nu era exclus niciodată când călătoreai cu avionul, atunci „adio şi n-am cuvinte”, cum se spune. Dar eu gândesc întotdeauna că ce-i al meu e pus deoparte, şi dacă e să fie, atunci va fi, şi nimic rău nu se va întâmpla, până acasă.
Mă înfioram totuşi când mă gândeam că într-o valiză banală se află aşa o valoare...
Când mi-am recuperat valiza de pe mica bandă rotitoare de la Otopeni, am avut aşa o senzaţie de uşurare, încât cred că a fost efectiv vizibilă pe chipul meu preocupat. Poliţistul care se ocupa cu supravegherea ieşirii din aeroport pesemne că întâmplător mă studia şi, ca bun psiholog ce se nimerea să fie, a remarcat marea schimbare din trăsăturile mele. S-a apropiat şi m-a întrebat dacă totul este în ordine.
„A, sigur că da”, am bâiguit eu nervoasă şi uşor alarmată, că m-am dat puţintel de gol fără să vreau, cam ca ţiganul la mal.
Dar n-aveam de ce să mă tem, la urma urmei. Ştiam că poliţistul de acolo avea rolul să bage puţin în sperieţi pe cei care veneau din străinătate cu bagaj excesiv, cadouri etc, şi pe care nu le declaraseră, fiind de fapt posibile mărfuri de contrabandă sub acoperire. Dar eu aveam doar o valiză şi mă bucurasem că mi-am găsit-o. Nimic mai mult, la urma urmei!
Totuşi, el intuise ceva puţin suspect deoarece m-a rugat să-i prezint buletinul sau paşaportul şi să-l însoţesc într-o cameră alăturată.
Am simţit o ameţeală şi o sfârşeală, aproape o stare de leşin.
Ştiam că asta înseamnă că mă dau de gol, că-l fac să creadă cine ştie ce, dar am îngăimat repede o minciună, înainte de a mă pierde de tot cu firea: „Sunt diabetică, nu mi-am luat azi tratamentul, trebuie să ajung acasă, sau fac o criză aici....”.
Poliţistul a bătut imediat în retragere: „Doamnă, sigur nu aveţi nimic în bagaj, ce nu ar trebui să aveţi, înţelegeţi dvs..”
„Domne, nu am nimic”, am replicat, „nici măcar pilule nu mai am, trebuie să ajung acasă ca să-mi revin; dacă nu mă crezi, deschid valiza imediat, doar dă-mi te rog un pahar de apă şi un scaun.. Te rog, deschide-o, ca să pot pleca şi eu mai repede acasă.. După ce-mi verifici bagajul, cheamă-mi un taxi de aici din faţă, te rog eu mult..”
Strategia era uşor de înţeles: faptul că-i puneam bagajul la dispoziţie fără nicio ezitare, îmi dovedea buna credinţă şi evidenta nevinovăţie, şi chestia e că, deşi mizam că nu-l va deschide, nu-mi făceam probleme nici dacă avea să dea peste piatra preţioasă, fiindcă eu, nu-i aşa, nu-i cunoşteam valoarea, pentru mine era doar cu scop de protecţie, un talisman ca şi orgonul, pe care aveam să i-l prezint cu lux de amanunte, evident în limita pe care mi-o permitea criza diabetică...
Şi a ţinut...
Nu numai că mi-a chemat un taxi în următoarele 5 minute (jucasem bine teatru!), dar şi-a cerut şi scuze şi părea bucuros că scapă de mine, fiindcă, vezi bine, se gândea: „mai îmi moare şi asta pe aici, să vezi atunci declaraţii, proces verbal şi rămas peste program, până dau în bâlbâială”..
Într-o oră, am intrat în garsoniera mea, modestă ca întindere, dar cochetă, din Titan, şi m-am întins fericită pe pat: doar ajunsesem acasă, cu bine. Chiar cu „mult bine”, puteam spune.
Mult mai bine decât plecasem, mai bogată şi material şi spiritual.
Mă gândeam la Ally ca la binefăcătorul meu, care prefăcuse o idilă, idila noastră, într-o piatră preţioasă, apropos de titlul cunoscutului film cu Kathleen Turner şi Michael Douglas.
Acum, practic, nu mai aveam nimic de făcut.
Eram încă în concediu..
Aveam să răsfir toate amintirile şi imaginile surprinse şi parcurse în ultimele două săptămâni, pe îndelete, fără grabă, ca să-mi pun gândurile uşurel în ordine..
În ce priveşte diamantul roz, ştiam ce valoare deţin şi aveam de gând să o păstrez mult, mult timp, fie până la reîntâlnirea cu Ally, fie până când o nevoie groaznică mă va sili s-o înstrăinez.
Simţeam însă ceva încă mai important, dar nedefinit: ceva nou începea în viaţa mea, simţeam pregnant acest lucru, dar nu puteam preciza ce anume.
Aveam să aflu, parţial, la ce anume se referea intuiţia mea, chiar a doua zi de dimineaţă, când un bărbat înalt şi blond, genul nordic, sună la uşa mea, pe la 8, când încă leneveam.
„Domnişoara Andreescu?”, întrebă el intr-o franceză perfectă.
Şi eu, care îmi promisesem că nu voi deschide uşa la persoane străine, darămite la străini!
Oricum, era înalt şi atrăgător, şi nu prea părea periculos.
Dar bărbaţii frumoşi sunt de fapt mult mai periculoşi, în cel puţin câteva moduri, cum constatasem în trecut.
„Da..”, am îngăimat eu, întrebându-mă cărui fapt îi datorez onoarea.
„Şi dumneavoastră sunteţi?..”, am întrebat.
