- Vincent Temple, om de afaceri francez şi bun prieten cu Ally, s-a grăbit el să mă liniştească, după ce mi-a citit panica din ochi. Am venit pentru diamant, a continuat el.
M-am întristat. Nici nu apucasem să îl privesc cu atenţie, în singurătate şi în linişte.
Îmi venea să-l întreb cum m-a găsit, dar mafia internaţională nu avea bariere şi graniţe, asta niciodată. Nimerisem în ceva care mă depăşea şi regretam că am aflat de piatra asta, care îmi complica mult viaţa, şi nu îmi oferea, în definitiv, nimic.
Mă luase prea la fix ca să o dau cotită, cum făcusem cu poliţistul de frontieră.
- Da, ştiu că e de valoare, dar am crezut că este cadoul meu.., am oftat eu.
- Şi este, replică el zâmbind, eu am să-i fac doar asigurarea, nu am venit ca să ţi-l iau, zâmbi el charismatic.
Răspunsul lui m-a surprins aşa de tare că nici nu am remarcat că ajunsesem împreună în bucătărie, că doar nu aveam să-l invit direct în dormitor.
- Aşa.., am făcut eu brusc idioată. Şi cum se poate face asta? Trebuie să îl duc la o evaluare, trebuie să i se estimeze valoarea, trebuie să mă expun cu el, se va afla..
- Da, în principiu, aşa e. Dar dacă ai încredere, le rezolv eu pe toate. Îi fac toate formele de care vorbeai, pe numele meu. Şi apoi, rămâne la tine.
Am oftat, la gândul care îmi incolţise deja în minte. Probabil că face toate astea doar ca să mi-l înlocuiască pe cel adevărat cu unul fals, am gândit. Asigurarea e o acoperire de doi bani.
Aşa că am zâmbit şi i-am spus:
- Eu nu cred că mi-l mai aduci înapoi. Fă ce vrei cu el. Dacă Ally vroia să-l păstrez, nu te trimitea pe tine direct la mine. De fapt, nici nu înţeleg cum m-ai găsit. Şi ce interes ai tu să-mi faci mie facilitatea de a-l asigura. Ceva nu merge în toată povestea asta. Te invit să-l păstrezi. Nici nu cred că eşti cine pretinzi că eşti şi nu am cum să te verific. Am intrat într-un roman poliţist fără să-mi doresc asta câtuşi de puţin.
Am tăcut şi l-am privit. Mă simţeam sigură pe mine şi extrem de rece.
Nu făcusem nimic rău. Acceptasem un dar de la un necunoscut, necrezând că avea realmente o valoare obiectivă, fiindcă nimeni pe lumea asta nu face cu adevărat daruri de valoare, de o asemenea valoare, vreau să zic. Nici la cei mai apropiaţi, darămite la necunoscuţi.. Asemenea valori nu circulă în afara mediului lor firesc, al marii aristocraţii şi marilor dealeri. Ce se întâmplase de această dată, nu înţelegeam. Cine ar fi putut înţelege, de altfel?..
Mă gândeam că acest Vincent ştiuse de transferul diamantului de la Ally la mine şi nu îi era neapărat prieten acestuia. Putea fi oricine. Se putea da drept oricine. Era oricine, şi cum era să aflu eu cine era acest bărbat rasat, îmbrăcat business, foarte oficial, cu cămaşă verde cu dunguliţe subţiri, cu un costum verde închis, călcat perfect, care pe deasupra se asorta cu ochii verzi-albaştri migdalaţi, purtând o pereche de pantofi din piele fină şi fără urmă de praf, un om pe care probabil îl aştepta un Mercedes Benz argintiu, cu şofer, la scara blocului meu dintr-o suburbie periferică a României cea uitată de lume.
Mă miram că nu se grăbeşte, să ia odată diamantul şi să se facă nevăzut cu el.
Nu fusesem niciodată o profitoare şi nu intenţionam să negociez nimic, să trag de timp sau să îl trag de limbă. Eram o persoană independentă şi respectam şi altora libertatea de gândire şi acţiune, ba chiar şi libertatea de a se da drept cine nu erau, în cazul de faţă.
Dar acest bărbat care nu se grăbea şi a cărui identitate îmi era neclară, îmi răsturna toate supoziţiile.
Vorbise foarte puţin, dar corect şi concis.
Se părea că nu îi ghicisem intenţiile, că de fapt nu vroia diamantul. Nu pentru el.
Dacă ar fi fost aşa, l-ar fi luat şi gata.
Atunci ce vroia?
Deşi tipul îmi plăcea, nu-l mai vroiam prea mult în preajma mea. Trebuia să ştiu cum stă treaba şi să revin apoi la viaţa mea normală.
Probabil că pe mail mă aştepta ca de obicei, după o călătorie mai lungă, măcar o duzină de propuneri de traduceri de articole şi cărţi din română în chineză, sau viceversa, dat fiind că eram unul dintre puţinii specialişti în Orient şi în limba cu pricina.
Vincent mă readuse la realitate cu trei cuvinte: „Este „tămăduitorul”, remember?”
Mi-am amintit că Ally numise în acest fel diamantul roz. Dar la ce se referea acum Vincent?
Însă el mă lămuri imediat.
- „Tămăduitorul” este o piatră „cu dedicaţie personală”, ca să spun aşa. Vei merge cu mine în Belgia, mă anunţă el scurt.
- Cum să merg? Am mai rămas cu 10 euro după excursia asta!
- Nu asta contează. Ai diamantul. Eşti o femeie bogată, îţi permiţi!
- Cum să-mi permit? Doar dacă l-aş vinde... Şi nu vreau s-o fac! Am spus cu năduf.
- Dar nu e vorba să valorifici diamantul, îmi explică el cu o voce suavă, chiar tandră. Tu eşti mai mult decât valoarea diamantului. Ally vrea să te scoată din România. Tu nu vrei să fii o femeie liberă, într-o lume mai liberă?
- Sunt o femeie liberă! Iar lume cu adevărat liberă nu există nicăieri. Democraţia este doar un mit, pentru cine are timp să creadă!
- Ok, ok! Dar într-o viaţă mai bună crezi?
- Asta da, desigur! Şi ce trebuie să fac pentru asta?
- Nu prea multe. Doar să fii tu însăţi.
Mi-am luat o ţigară la cafeluţă, la care ne aşezasem amândoi, complice, şi l-am privit în ochi.
- Totuşi, repet: ce trebuie să fac pentru asta?
- Nimic, privi el surâzător.
Afirmaţia asta mă puse în dilemă.
- Trebuie să primeşti cu graţie tot ceea ce îţi acordă soarta, dacă înţelegi ce vreau să spun.
- Adică să profit de ocazie! am privit eu pierdută, în gol.
- Nicidecum. Să-ţi valorifici talentele, nimic mai mult. Ştii că acum baţi pasul pe loc.
- Asta cam aşa e... am tras eu din ţigară, zâmbind încurcată. Totuşi, care este interesul lui Ally în ce mă priveşte?
- Păi, ..el te iubeşte, răspunse simplu Vincent.
- Aşaa..., rămăsei eu stupefiată. Dar, cum aşa? Ne-am cunoscut mult prea puţin!
- Crezi că este nevoie de atât de mult ca să te îndrăgosteşti? Îţi place şi gata! Parcă nu ştii şi tu cum e..
- Ba bine că nu! Ştiu. Dar recunosc că nu sunt tocmai pregătită să-i răspund sentimentelor. Eu nu am luat toată povestea asta foarte în serios.. Pe de altă parte..aş vrea să nu fi fost în zadar.. şoptii eu nehotărâtă.
- Ce anume? întrebă el mirat.
- Toată lupta asta de până acum. La viaţa mea mă refer.
- Nimic nu e în zadar, sunt sigur c-ai învăţat lecţia asta, dădu el din cap gânditor.
- Da, şi totuşi.. De ce trebuie să plec? Şi mai ales unde plec, la ce plec? Am deja 34 ani, nu mai sunt o puştoaică care ia viaţa-n piept.
- Tu te consideri bătrână, dar nu eşti, Ava. Trebuie să încetezi să mai confunzi vârsta biologică cu vârsta reală, aceea dată de forma fizică şi intelectuală, şi de starea de spirit.
- Aş vrea să te cred, şi ştiu ce vrei să spui. Dar cu toate astea, mă simt foarte, foarte bătrână.
- Mi-ar plăcea să te îmbrăţişez, spuse el luându-mă prin surprindere. Ca să-ţi dau curaj. Să te îmbărbătez, cum ziceţi voi.
Am uitat să menţionez că dialogul avea loc, desigur, în limba franceză, pe care o cunoşteam la perfecţie, ca fostă cursantă a Colegiului de Artă Saint-Exupéry din Paris.
- Mi-e dor de ochii lui, am şoptit ca din senin.
- Te referi la Ally, nu-i aşa?
Întrebarea lui mă luă prin surprindere. Îmi închipuiam că ştie multe, dar nu chiar atât de multe încât să-mi controleze sentimentele, gândurile chiar, intime.
- Ei, da, am recunoscut. Mi-a plăcut mult. Iar cu piatra asta, de a cărei valoare încă mă îndoiesc, parcă a pecetluit ceva.
- A pecetluit taina voastră, adică a sufletelor voastre, şopti el, ca prin vis.
- De unde ştii toate astea? îndrăznii eu să-l întrerup. Ţi-a zis el ceva?
- Normal că mi-a zis. Eu sunt confidentul lui, unicul său prieten apropiat şi chiar un bun servitor.
- Servitorul lui? am făcut eu ochii mari.
- Ei, da. Mai bine zis, aghiotant, sună altfel, nu-i aşa? Însă, oamenii bogaţi îşi vor permite servitori în toate timpurile, dacă asta te nedumereşte cel mai mult. De fapt, cel puţin trei sferturi din populaţia lumii este sclava unei mici minorităţi, nu crezi?
Mi se părea că discuţia noastră alunecase pe o pantă prea filozofică aşa că l-am întrerupt blând.
- Eu mi-am terminat cafeaua. Tu la fel. Acum, ce urmează? am întrebat eu, strângând ceştile şi punându-le iute în chiuvetă. Aş vrea să mă îmbrac totuşi. Sunt încă în pijama, după cum mă vezi. M-ai luat ca din oală, am subliniat eu cu un ton voit mustrător.
- Je suis désolé, recită el vesel, dar sunt trimis aici cu un scop!
- Şi care ar fi acela, prietene? întrebai eu iertătoare.
- Nu pot să ţi-l spun deocamdată, mi-o reteză el scurt. Eu pot doar să-ţi spun ce trebuie tu să faci. Sau, ce ar fi bine să faci, se corectă el imediat.
- Mai precis, ce aţi vrea voi să fac?
- Păi, nu mare lucru. Pentru început, să iei avionul de Bruxelles în seara asta, împreună cu mine.
- Ai zis că lucrezi pentru Ally. Mă vei duce la el? Şi ce caută el în Belgia? Şi-a găsit fata?
- Care fată... nu are nicio fată! Fata era doar un pretext pentru a sta mai mult de vorbă cu tine. În realitate, nici nu a fost vreodată căsătorit.
- Chiar aşa de interesantă sunt?.. Să inventeze asemenea pretexte?
- El e un domn, señorita. N-a vrut să-ţi facă curte într-un mod bătător la ochi. Eşti totuşi naivă dacă crezi în continuare că diamantul nu este veritabil şi că ţi l-a dat aşa, întâmplător, ca urmare a unei porniri inexplicabile şi.. usor absurde, cum ţi s-a părut. Adevărul este că dorea să te cunoască mai demult. De când erai la colegiu în Franţa.
- Dar m-am întors de la Paris acum 7 ani! De ce a aşteptat atât?? Şi de unde m-a ştiut?
- Ai publicat o nuvelă în 3 părţi, îţi aminteşti? Cea din ziarul şcolii. „Ingenua din vis”, sau cam aşa ceva.
- Nu, „Inocenta visând”, se numea.
- Aşa, da.
- Dar mă surprinde teribil că tu şi el ştiti de asta. În fond, era un fleac. Ajungeţi să mă îngroziţi cu atâta.. poliţie, ca să zic aşa.
- Nu e poliţie, a fost o întâmplare fericită pentru tine, că ţi-a citit nuvela. L-a impresionat prin simplitate şi concizie, dar mai ales prin mesaj. Mesajul chiar i-a mers la suflet. Mi-a spus deseori asta.
- Şi care credeţi voi că este mesajul?.. Ca să văd dacă aţi intuit bine.
- Mai pe scurt, mesajul este că viaţa este scurtă şi trebuie trăită la înălţimea unor convingeri înalte şi puternice. Trebuie să iubim, trebuie să iertăm, trebuie să luptăm. Am văzut de asemenea, încă de atunci, că dezvoltarea personală este una din priorităţile tale.
- E adevărat. E ceva ce îmi doresc şi care într-adevar mă motivează. Mă defineşte, ca să zic aşa. E o evoluţie permanentă, sau chiar încercarea de a evolua. Simt că fără ea sufletul meu nu ar putea merge mai departe.
- Da, te înţeleg. Şi eu am fost cândva aşa, în studenţie. Acum, viaţa mi-a mai tăiat din aripi. Sunt mai puţin romanţios, ca să zic aşa.
- Ce facultate ai urmat?
- Sunt arhitect. Am proiectat câteva clădiri noi din Lyon, oraşul meu natal, când m-am întors acolo, după studii. Apoi, l-am întâlnit pe Ally, om de afaceri care lucra cu firma mea, şi...
Lăsă fraza neterminată.
- Şi după ce l-ai întâlnit pe Ally n-ai mai fost arhitect? am întrebat eu de-a dreptul.
- Păi, cum să-ţi spun, el avea planuri aşa măreţe cu mine, încât mi-am uitat propriile mele scopuri. Apoi, m-am gândit că există mulţi arhitecţi pe lume.
- Care au fost planurile lui Ally cu tine?
- Mai întâi, mi-a oferit mulţi bani. Şi chiar s-a ţinut de cuvânt. Apoi, am devenit un fel de consilier al lui. Ne sfătuim în foarte multe probleme, fiindcă avem abordări complet diferite. De fapt, suntem foarte diferiţi.
- Care sunt scopurile lui Ally? Ce te pune să faci?
- Ştiu că cuvântul servitor te-a făcut să te gândeşti la lustruit pantofii, dar nici vorbă de aşa ceva. Cum spuneam, îl ajut, îl sprijin, sunt vioara întâi.
- Bine, dar ce anume faceţi împreună? începusem să mă enervez că evita atâta un răspuns deschis.
- Racolăm inteligenţe. Eşti mulţumită?.. Şi facem opere caritabile. Dar nu din alea cu acoperiri perverse, ca să spun numai atât. Există şi asa ceva, poate ştii. În schimb, noi suntem curaţi, până în vârful unghiilor, oricum ne-ai lua. Cu conştiinţa curată şi cu mâinile curate.
- Pot reprezenta operele de caritate şi racolarea de inteligenţe obiectul de activitate al unei firme??.. făcui eu neîncrezătoare.
- Da, dar nu exact aşa cum le-ai prezentat tu. Sau, mai bine zis cum le-am prezentat eu, în fine.
- Măi băiete, ce faceţi voi doi acolo, mai concret? îmi pierdui eu răbdarea.
- Ally este un investitor şi un filantrop cunoscut pe plan internaţional. Dacă i-ai şti numele adevărat, l-ai putea găsi şi pe internet, este trecut în Wikipedia.
- Dar profil pe Facebook şi-a făcut? încercai eu să sparg încordarea care mă cuprinsese, cu o glumă.
- Au incercat alţii să-i facă, dar nu s-a lăsat, răspunse el la fel de glumeţ, dar totuşi ferm.
- Într-adevăr, Facebook reprezintă o desconspirare completă, am fost eu de acord.
- Ai remarcat însă că e un om enigmatic. Ţine cu dinţii de misterul din jurul lui. Cel puţin, până când tu...
- Eu?? Eu, ce?.. răspunsei şocată. Ce legătură am eu cu toate astea? Cu tot misterul ţesut în jurul lui, pe care tu îl întreţii cu atâta dibăcie..
- Ajung chiar acum şi la rolul tău în „afacerea” asta.
- În sfârşit!..
- Ideea este că el vrea ca tu să scrii un roman aşa-zis autobiografic al lui, dar desigur este incorect spus autobiografic câtă vreme nu şi-l scrie el însuşi. Va fi biografia lui, în fine.. Şi te asigur că vei avea ce scrie! A dus o viaţă tumultuoasă.
- Sunt convinsă! Dar de ce eu?.. Nici măcar nu suntem de aceeaşi naţionalitate, nu se teme că-i voi distorsiona sensurile afirmaţiilor sau, mai ştiu eu ce?..
- Nici vorbă! Eşti un as în materie de limbi străine, a văzut asta şi când v-aţi cunoscut, în excursie. Ideea e că îi place mult cum scrii. Şi-a amintit de tine când şi-a pus problema scrierii acestei biografii.
- Acum mai vii de acasă, râsei eu din toata inima. Ce iubire veche, ce fulgerare tinerească de acum 7 ani – poveşti de adormit copiii. Îi plăcuse cum scriu şi într-o inspiraţie de moment s-a gândit să apeleze la mine. Forţă de muncă ieftină, din România...
- Hai, nu fii fetiţă rea! Nici nu se va uita la bani, când e vorba de tine. Şi ce, ai uitat de diamant şi de faptul că este veritabil?..! Ideea e că el vrea întotdeauna ce este mai bun. Şi mai ales acum, cînd vrea ca viaţa lui...să se vândă bine!
- Vrei să spui să fac eu din rahat bici, cum se spune pe româneşte?
- Cam aşa ceva, dacă vrei tu să te exprimi aşa plastic. Dar te asigur că nu a dus o viaţă de..rahat. Oricum, e bine să mai ştii un lucru: din punct de vedere financiar, eşti asigurată pentru tot restul vieţii!
- Sunt convinsă..., îngăimai eu, surprinsă puţin de direcţia pe care o lua conversaţia aceasta ireală din cartierul bucureştean Titan.
- Ai face bine să te pui cu burta pe treaba. Chiar acum, începi prin a-ţi face bagajul. Apoi, treaba mea e să te duc la el, să vă vedeţi, să discutaţi detaliile.
- Dar spune-mi, de ce ai venit aici mai devreme spunându-mi că eşti interesat de diamant, că vrei să-l asiguri..
- Te-am testat. Ordinele stăpânului. Dacă te prefăceai că nu-l ai sau că nu ştii despre ce este vorba, nu ajungeam să-ţi mai fac oferta generoasă pe care tocmai ţi-am făcut-o.
- Înţeleg.. Ai vrut să vezi ce fel de om sunt. Ok, este normal. Nu cunoşti un om cu adevărat până nu vezi cum se comportă în relaţia cu banii şi averea.
- Cam aşa ceva. Dar ai trecut testul cu brio. Mai ales pentru cineva care munceşte cu adevărat să-şi câştige existenţa, şi într-o ţară săracă..
- N-a fost întotdeauna săracă!
- Într-adevăr! Dar nu e momentul să ne lansăm într-o altă discuţie, nu că nu am putea sau nu am avea ce dezbate, în privinta sorţii României...
- Vroiam să te întreb ceva. Ai spus că urmează să discut cu Ally detaliile..
- Da...
- Ei bine, şi eu sunt un detaliu, în toata povestea asta pe care aţi pus-o la punct amândoi? Nu se punea problema unui refuz din partea mea, fiindcă sunt o intelectuală româncă aflată la limita traiului decent, nu-i aşa?
- Ei, e bine că te-a ales, de ce nu gândeşti pozitiv? Eşti aleasa lui, asta contează. Crezi că alţii n-ar fi vrut?...
- Aleasa lui, scribul lui... toată povestea aia cu dragostea ascunsă a fost ţesută cu multă aţă albă, ca să mă îmbrobodiţi.
- Nu-i aşa! Omul ăsta, care e şi prietenul meu, a făcut în aşa fel încât să vă cunoaşteţi în excursie, pentru a-ţi cunoaşte personalitatea şi pentru ca tu să ştii de el, pur şi simplu. Apoi, a fost fermecat de inocenţa ta.. şi a căzut în mreaja ochilor tăi hipnotici, cum le spune el.
- Eu şi ochi hipnotici, râsei eu. Probabil că e-n perioada când simte nevoia să se îndrăgostească.. Apropos, se îndrăgosteşte des? mă interesai eu.
- Da, destul de des, recunoscu Vincent cu sinceritate. Dar la voi o să se îmbine plăcutul cu utilul, pricepi?
- Eu nu ştiu dacă o să-i cad în braţe, numai fiindcă-mi dă o slujbă, fie ea şi remunerată generos. Patul şi dragostea mea sunt cu totul altă problemă.
- Dar spuneai că şi tu ai fost fermecată de el, aminti Vincent suav.
- Ei, da, dar şi eu mă îndrăgostesc des, i-o retezai eu. „Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică”, altă vorbă românească, dacă vrei să ştii.
Limba franceză învăţată perfect la colegiu mă servea impecabil.
- Ascultă, ce ne mai târguim? Avionul decolează la ora 20 şi cu 2 ore înainte trebuie să fim la aeroport. Cunoşti regulile astea. Eu am să vin să te iau mai târziu. Să fii gata la 16:30. Plecăm la 17 spre aeroport. Cu traficul ăsta infernal din Bucureşti, o s-avem noroc să ajungem la 6 la aeroport.
- Ok, atunci să plecam de aici la 16:30, propusei eu. Am timp destul să-mi fac bagajele până atunci. E încă dimineaţă. Trăsei cu ochiul spre ceasul cu zodiac din bucătărie. E numai 10:30.
- Domnişoara Ştie-tot se grăbeşte acum, spuse el înveselit.
- Păi da, doar mă întâlnesc cu iubirea vieţii mele în seara asta, am zâmbit eu sfios.
- Aşa?... Atunci pe mai târziu, draga mea. Mă duc să-i dau veştile bune lui Ally. Şi... ştii, o să vă fie bine împreună, îţi spun eu. Acum, că vă cunosc pe amândoi, sunt aproape sigur. Nu o să regreţi pasul făcut! Este pasul vieţii tale!
- Şi de asta sunt convinsă, am mormăit, conducându-l spre uşa apartamentului. Dar mă intreb...oare visez sau este adevărat? Toate astea mi se întâmplă mie?.. Am avut o viaţă atât de ştearsă, până acum.
- Ciupeşte-te, ca să vezi că eşti trează.
- Ok, ok, am bătut în retragere. Te aştept la 16, poate mai bem o cafeluţă împreună atunci. Ştii, eu sunt mare cafegioaică!
- Şi el este, ţi-am spus că o să vă potriviţi de minune.
Vincent ridică grăbit, în semn de salut, pălăria alba pe care şi-o atârnase în cuier, la sosire, şi coborî grăbit pe scări.
Mă repezii la fereastră.
- Ce limuzină are.... încremenii eu la geam. În fine, închiriată.. Şi cu şofer cu livrea, aşa cum am bănuit! Să dea Dumnezeu să-mi fie bine!
Mi-am făcut o cruce, deşi nu obişnuiam niciodată să mă supun ritualurilor. Acum se întâmpla ceva excepţional, însă.
Am început să mă gândesc ce ar fi mai potrivit să împachetez pentru o ASTFEL DE DESTINAŢIE...
Sfârşit
P.S. Destinul te cheamă şi pe tine, undeva! ÎNDRĂZNEŞTE!
M-am culcat puţin mai liniştită, după ce am constatat că ne cazaseră într-o zonă periferică din Amsterdam, departe de centrul zgomotos unde îl găsisem pe evaluatorul de bijuterii cu ochelari groşi şi suspiciuni cât casa. După întâlnirea cu el, autocarul ne purtase toată ziua de la un obiectiv turistic la altul, aşa că aveam încrederea că am scăpat de posibila atenţie şi, de ce nu, intenţie periculoasă, a bijutierului.
Poate că mai văzuse el şi mai şi, de ce nu, mă gândeam eu.
Totuşi, diamantul meu (da, al meu chiar, pe drept cuvânt!) era atât de mare că ocupa tot podul palmei, aşa că spionii ar fi putut mişuna fără ca prin cap să-mi treacă şi nimic să nu se observe cu ochiul liber. Ochiul meu era oricum prea „liber” pentru operaţiuni de spionaj de anvergură, aşa că m-am hotărât ca în caz de ceva, să nu dau curs ostilităţilor şi să-l cedez de îndată ce aş fi fost somată în acest sens.
Dar nu aveam de gând să-l declar nicăieri, fiindcă la drept vorbind nimeni nu mai ştia în afară de bijutier că eu îi cunoşteam valoarea reală, şi nu te apuci să declari toate „nimicurile” de prin valiză, ca să zic aşa.
Nu mai zic că aveam tot timpul la mine un orgon, o piatră mare şi rotundă plină cu tot felul de bucăţi de metal în interior, cu proprietăţi terapeutice, care avea rolul să elimine vibraţiile negative şi să purifice mediul, asigurând echilibru purtătorului. Chiar îmi mergea bine de când aveam orgonul! Simţeam că orgonul îmi dă linişte şi senzaţii pozitive, nu mă mai enervam, eram senină şi calmă, circumstanţele se modelau, se aranjau şi deveneau tot mai benefice, tot ce se întâmplase în ultima vreme fiind o confirmare în acest sens.
Despărţirea de „el” mă întrista, dar poate avea şi ea un rol într-un plan mai larg, gândeam eu.
La drum lung şi anevoios, bagajul meu se tot încărca, iată, cu pietre, dar... ce pietre!
Ideea e că nu va bate la ochi o piatră colorată în plus în bagajul meu haotic, şi eram hotărâtă să ajung cu el acasă în siguranţă.
A doua mea intenţie precisă era să-l găsesc pe Ally cât mai repede!
Eu, care îi explicasem cu precizie cum să procedeze pe internet pentru a-şi regăsi copila, nici nu-i ştiam numele de familie! Dar poate aveam să-l aflu de la ghidă.
Trecuseră câteva zile de la Amsterdam, ne continuasem circuitul prin Belgia şi Luxemburg fără să se mai întâmple nimic interesant. Acum urma să iau avionul spre România.
Liniştea începuse să-mi revină. Ca prin minune, nici nu mă mai gândeam la valoarea materială deosebită a pietrei, valoare pe care mi-o confirmase cu atâta insistenţă olandezul. Eram conştientă că era valoroasă, dar făceam abstracţie de acest gând, deoarece era prea bulversant. Nu mă îndoiam de ce-mi spusese, dar mă temeam că la aeroport mă voi da de gol prin mimică daca mă voi gândi prea insistent la valoarea bagajului. Şi mai era ceva, şi mai supărător: nu puteai urca în avion cu niciun obiect ascuţit de nicio natură, şi asta însemna că las la noroc, adică în valiză, diamantul. Dacă bagajul meu se pierdea cumva, şi asta nu era exclus niciodată când călătoreai cu avionul, atunci „adio şi n-am cuvinte”, cum se spune. Dar eu gândesc întotdeauna că ce-i al meu e pus deoparte, şi dacă e să fie, atunci va fi, şi nimic rău nu se va întâmpla, până acasă.
Mă înfioram totuşi când mă gândeam că într-o valiză banală se află aşa o valoare...
Când mi-am recuperat valiza de pe mica bandă rotitoare de la Otopeni, am avut aşa o senzaţie de uşurare, încât cred că a fost efectiv vizibilă pe chipul meu preocupat. Poliţistul care se ocupa cu supravegherea ieşirii din aeroport pesemne că întâmplător mă studia şi, ca bun psiholog ce se nimerea să fie, a remarcat marea schimbare din trăsăturile mele. S-a apropiat şi m-a întrebat dacă totul este în ordine.
„A, sigur că da”, am bâiguit eu nervoasă şi uşor alarmată, că m-am dat puţintel de gol fără să vreau, cam ca ţiganul la mal.
Dar n-aveam de ce să mă tem, la urma urmei. Ştiam că poliţistul de acolo avea rolul să bage puţin în sperieţi pe cei care veneau din străinătate cu bagaj excesiv, cadouri etc, şi pe care nu le declaraseră, fiind de fapt posibile mărfuri de contrabandă sub acoperire. Dar eu aveam doar o valiză şi mă bucurasem că mi-am găsit-o. Nimic mai mult, la urma urmei!
Totuşi, el intuise ceva puţin suspect deoarece m-a rugat să-i prezint buletinul sau paşaportul şi să-l însoţesc într-o cameră alăturată.
Am simţit o ameţeală şi o sfârşeală, aproape o stare de leşin.
Ştiam că asta înseamnă că mă dau de gol, că-l fac să creadă cine ştie ce, dar am îngăimat repede o minciună, înainte de a mă pierde de tot cu firea: „Sunt diabetică, nu mi-am luat azi tratamentul, trebuie să ajung acasă, sau fac o criză aici....”.
Poliţistul a bătut imediat în retragere: „Doamnă, sigur nu aveţi nimic în bagaj, ce nu ar trebui să aveţi, înţelegeţi dvs..”
„Domne, nu am nimic”, am replicat, „nici măcar pilule nu mai am, trebuie să ajung acasă ca să-mi revin; dacă nu mă crezi, deschid valiza imediat, doar dă-mi te rog un pahar de apă şi un scaun.. Te rog, deschide-o, ca să pot pleca şi eu mai repede acasă.. După ce-mi verifici bagajul, cheamă-mi un taxi de aici din faţă, te rog eu mult..”
Strategia era uşor de înţeles: faptul că-i puneam bagajul la dispoziţie fără nicio ezitare, îmi dovedea buna credinţă şi evidenta nevinovăţie, şi chestia e că, deşi mizam că nu-l va deschide, nu-mi făceam probleme nici dacă avea să dea peste piatra preţioasă, fiindcă eu, nu-i aşa, nu-i cunoşteam valoarea, pentru mine era doar cu scop de protecţie, un talisman ca şi orgonul, pe care aveam să i-l prezint cu lux de amanunte, evident în limita pe care mi-o permitea criza diabetică...
Şi a ţinut...
Nu numai că mi-a chemat un taxi în următoarele 5 minute (jucasem bine teatru!), dar şi-a cerut şi scuze şi părea bucuros că scapă de mine, fiindcă, vezi bine, se gândea: „mai îmi moare şi asta pe aici, să vezi atunci declaraţii, proces verbal şi rămas peste program, până dau în bâlbâială”..
Într-o oră, am intrat în garsoniera mea, modestă ca întindere, dar cochetă, din Titan, şi m-am întins fericită pe pat: doar ajunsesem acasă, cu bine. Chiar cu „mult bine”, puteam spune.
Mult mai bine decât plecasem, mai bogată şi material şi spiritual.
Mă gândeam la Ally ca la binefăcătorul meu, care prefăcuse o idilă, idila noastră, într-o piatră preţioasă, apropos de titlul cunoscutului film cu Kathleen Turner şi Michael Douglas.
Acum, practic, nu mai aveam nimic de făcut.
Eram încă în concediu..
Aveam să răsfir toate amintirile şi imaginile surprinse şi parcurse în ultimele două săptămâni, pe îndelete, fără grabă, ca să-mi pun gândurile uşurel în ordine..
În ce priveşte diamantul roz, ştiam ce valoare deţin şi aveam de gând să o păstrez mult, mult timp, fie până la reîntâlnirea cu Ally, fie până când o nevoie groaznică mă va sili s-o înstrăinez.
Simţeam însă ceva încă mai important, dar nedefinit: ceva nou începea în viaţa mea, simţeam pregnant acest lucru, dar nu puteam preciza ce anume.
Aveam să aflu, parţial, la ce anume se referea intuiţia mea, chiar a doua zi de dimineaţă, când un bărbat înalt şi blond, genul nordic, sună la uşa mea, pe la 8, când încă leneveam.
„Domnişoara Andreescu?”, întrebă el intr-o franceză perfectă.
Şi eu, care îmi promisesem că nu voi deschide uşa la persoane străine, darămite la străini!
Oricum, era înalt şi atrăgător, şi nu prea părea periculos.
Dar bărbaţii frumoşi sunt de fapt mult mai periculoşi, în cel puţin câteva moduri, cum constatasem în trecut.
„Da..”, am îngăimat eu, întrebându-mă cărui fapt îi datorez onoarea.
„Şi dumneavoastră sunteţi?..”, am întrebat.
Diamantul superb de culoare roz mi l-a dăruit tunisianul trist, care a călătorit odată cu mine în circuitul prin Anglia. Părea un om ca oricare altul, poate mai frămîntat, însă mă privea într-un mod aparte. Era mereu singur, părând a căuta o soluţie la o problemă care îl depăşea.
Ar fi vrut să ceară sfatul oricui, iar eu, înţelegându-mă uşor cu el în engleză, am fost la îndemână.
Problema lui era complicată, vroia să-şi regăsească fetiţa, cu care fosta nevastă dispăruse de peste 6 luni.
I-am oferit nişte indicaţii, nişte site-uri pe internet prin care puteai găsi aproape pe oricine, cu condiţia ca numele să fie real.
Părea intrigat de această posibilitate, mi-a spus că nu e un om modern, că nu iubeşte comunicarea de tip virtual, dar că era dispus să întreprindă orice pentru a-şi regăsi copilul.
Oricine în locul meu i-ar fi sugerat ceva similar. De aceea, nu m-am simţit specială şi foarte inspirată când i-am dat acest sfat.
Dar ceea ce a urmat avea să mă uluiască.
Mi-a spus că însoţeşte grupul numai prin Anglia, iar continuarea circuitului prin Benelux nu mai face parte din itinerariul lui. M-am întristat, fiindcă îl simţeam deja prieten, ţineam la el, mă făcuse părtaşă la durerea şi la căutările lui.
În ultima seară când ne-am văzut, mi-a dăruit diamantul.
Evident că am gândit că era unul artificial, dar frumuseţea lui întrecea astfel de considerente. Oricum ar fi fost făcut, era minunat.
El însă, susţinea că este natural şi că existau numai două în lume de acest fel, de această mărime şi nuanţă. Pentru prima oară, am început să mă îndoiesc că vorbeşte serios. Până atunci, păruse un tip de încredere.
I-am răspuns că de fapt nu are nicio importanţă ce fel de diamant era, fiindcă el avea valoare pur sentimentală, oricum, şi nu aveam să-l înstrăinez în niciun caz, că avea să-mi amintească mereu de scurta noastră cunoaştere.
Ba chiar i-am promis că piatra aceasta va fi zălogul reîntâlnirii noastre, oricând avea să fie aceasta.
Poate vom fi bătrâni, urâţi şi schimbaţi, dar diamantul, pururea tânăr, avea să ne unească în timp.
Poate era mai bine să-l dăruiască fetiţei, când o va regăsi, i-am sugerat.
A spus că nu, că nu asta contează, fetiţa era altceva, este posibil ca toţi banii din lume să nu i-o poată aduce înapoi, şi în orice caz de bani nu duce lipsă.
Mi-a spus că diamantul de culoare roz este un simbol potrivit pentru ceea ce s-a infiripat, fragil, între noi, chiar dacă este doar un episod din viata noastră, fiecare urmându-şi apoi drumul său personal. Considera sfatul pe care i-l dădusem extrem de preţios, fiindcă el avea rareori încredere în cineva şi simţise că la mine îşi putuse descărca sufletul cu toată încrederea. Mi-a făcut enorm de multă plăcere ceea ce gândea şi simţea, mai ales că mă simţeam izolată ca şi el. Şi, mai ales, că ma întrista mult apropiata noastră despărţire.
Am fost sigură că exagerează în privinţa diamantului, că mi-a dat o piatră banală, din care avea destule pentru fiecare fată întâlnită.
Şi totuşi piatra era superbă şi mă „îndrăgostisem” deja de ea.
Faptul că avea să-mi amintească mereu de ochii lui negri şi duioşi îi creştea enorm puterea spirituală, în timp ce posibila valoare materială pălea.
Dar, cum se spune, până nu greşim, nu învăţăm. Asta aveam s-o aflu mai ales a doua zi.
Când am ajuns la Amsterdam, două zile mai târziu, aveam să rămân îngrozită de faptul că bijutierul i-a confirmat valoarea enormă şi m-a întrebat de unde îl am şi dacă nu am de gând să-l declar la poliţie şi la vamă, în drumul spre ţară.
Acum se părea că mai am puţin şi am nevoie de escortă, ca să am grijă de puternicul „tămăduitor”, cum îl numise Ally, când mi-l dăruise.
Eu însă nimerisem într-o mare complicaţie, la care nu m-aş fi aşteptat niciodată.
Semăna cu un film ca atâtea, în care personajele se fugăresc, din cauza valorii inestimabile a unei pietre.
M-am gândit să-l vând bijutierului din Amsterdam ca să scap de o grijă care avea să mă urmărească mereu, dar mi-am amintit de valoarea sentimentală a frumosului giuvaer, şi am intrat într-o mare dilemă...
Ally îmi lăsase o moştenire grea, pe care vroiam s-o păstrez, aşa cum îi promisesem, dar pe care făcusem greşeala să o desconspir.
Dacă aş fi tăcut din gură, şi-ar fi păstrat, practic, întreaga valoare, total inalterată...
Acum îmi bătusem cuie în talpă, cum se spune, şi nu ştiam cu mâna cui să le scot de acolo, fiindcă nu aveam încredere în confidenţialitatea bătrânului olandez şi începusem să mă simt deja hăituită, ca în filmele de aventuri pe care oricum nu le prea gustasem vreodată...
Este foarte bine că nu mai comunic cu S.
Mă simt eliberată, şi de un prieten dar şi de o teroare, ca o obsesie care trebuia alimentată. Sufletul e mai uşor fără el.
Eu citesc cu placere Coruţ şi sugestiile lui pentru binele persoanei, dar totuşi nu mă pot mobiliza să vreau ceva cu adevărat.
Nu mă pot hotarî deloc să scriu pe blog, fiindcă nu simt nevoia să mai transmit orice, ceva, cuiva. Trăiesc o perioadă de negare a relaţiilor, a comunicării, a dorinţei de a împărtăşi. Dacă totuşi o fac, e numai aşa, să se vadă că nu am murit, ca să spunem aşa...
Lumea mi-a devenit indiferentă. Nu mai vreau să le spun nimic. În afară de simple jurnale, ca acesta, care mă ajută să mă regăsesc, să mă adun, să-mi revizuiesc gândurile şi viaţa, chestii personale pe care nu doresc să le împărtăşesc şi care mă ajută doar pe mine, în rest am încetat să scriu pentru exterior.
O fi un talent irosit, dar în definitiv sunt destule talente mari pe lume. Şi puţină lume mai citeşte. Cel mult, se mai citeşte pe net.
Cred că editurile, industria cărţii, vor intra sau au intrat deja într-un puternic declin. Nimeni nu mai are aplecare asupra cărţilor. Nimeni nu mai poate să stea efectiv cu o carte în mână, să ţina cartea în postura ei fizică, firească. Eu şi V, poate S, suntem nişte excepţii, nişte ‚rara avis’, cum nici nu prea mai gaseşti. Şi mie a început să-mi fie mai uşor să mă concentrez la calculator, cel puţin la serviciu. Aici e aşa ciudat să stai cu o carte în mână, e chiar enervant, căci bate la ochi.
Dar dacă te uiţi la toate tâmpeniile pe calculator, asta nu se pune.
Cartea a devenit un gest aşa rar că este deranjant pentru cei care nu-l cultivă şi nu-l înţeleg. Şi este neplăcut ca tu, cititor, să te expui public, ca să-ţi răsfoiască toţi cartea în mod derizoriu şi s-o pună la loc, fără un cuvânt, ca pe un obiect ca oricare altul. Cine îţi înţelege cartea, te inţelege pe tine, poate înţelege motivele pentru care ai ales-o, dar cine vrea cu adevărat să aprofundeze pe un altul, când nimeni nu mai are deloc grijă de sufletul propriu, nimeni nu mai caută să se regăsească, să se scuture de „imperiul exterior” şi să-şi dea jos ţărâna care se aşterne pe suflet rapid, când nu mai ai „timp” şi aplecare pentru el...
De altfel, nu ăsta e scopul pentru care scriu acum, aici.
Îmi doresc să-mi pun gândurile în ordine şi să-mi stabilesc nişte ţeluri în viaţă, nişte priorităţi. Dar atât de multe lucruri mă lasă rece...
Tot ce înainte mă stimula, mă motiva, acum mi se pare neinteresant, fad, tern, fără de viitor şi de rost.
De exemplu, cum scriam nu demult, eram atât de captivată de perfecţionarea la engleză, franceză, spaniolă şi germană... dar acum nu le mai văd sensul, nu mai ştiu de ce să le fac!
Nu mai îmi doresc nimic, decât sănătate şi echilibru mental, interior.
Poate că pur şi simplu sunt prea obosită, acum, înainte de concediu, pentru muncă de concepţie, de stabilit scopuri principale în viaţă.
Simt o lentoare, o încetinire a ritmului, o dezagregare...
Cred că asta inseamnă că sunt în spiritul timpului nostru.
Când sunt odihnită, eu mai ridic capul din această stare, dar aşa cum mă simt acuma, „pleşuvă”, simt doar că privesc în jur fără să particip cu nimic. Văd, înregistrez, reacţionez dacă mi se cere asta sau simt eu că merită, dar în rest, „fac pluta în inerţie”.
Tristă perioadă pentru marile mele dorinţe de viaţă ..de odinioară, ba chiar de deunăzi.
Cert este că peste un pic plec în circuitul Anglia-Benelux şi deşi mă voi întoarce obosită fizic, sper ca din punct de vedere spiritual să revin cu vigoare, cu dorinţe mari, cu planuri îndrăzneţe.
Să dea Dumnezeu!
Şi să ne auzim cât mai curând, mult mai curând decât pauza în care am lipsit..
De imaginea trista a trecutului meu vreau sa ma despart...
Cand nu mai vorbesc cateva zile cu vesnicul, eternul, si totusi indezirabilul meu amic, ma simt mai bine, sunt mai libera...
Cand esti complet liber, limita e cerul si nici macar aceea nu se poate numi o limita. Limita e cerul atunci cand sunt nori. Dar cand nu sunt...
Ma simt bine. Ma simt din ce in ce mai bine. Mai degajata in raport cu existenta, cu propriul eu, cu cei ce ma inconjoara. Dezinvoltura este un atribut esential al sigurantei pe care poti s-o raspandesti, s-o emani in mod invizibil...
Ce va urma mai departe?... Viata este cel mai mare mister, nu ne putem indoi de asta.
Majoritatea suntem inconjurati de lume.
Ne simtim expusi privirilor, criticilor, aprecierilor. Dar de cele mai multe ori nici nu realizam ca ceilalti nici nu ne remarca cu adevarat, suntem irelevanti, e doar o impresie ca cineva ne baga in seama, si atunci..., ne bagam singuri in seama, vorba vine..
Fiecare este absorbit de universul propriu, ca de launtrica gaura neagra in care cei mai multi se pierd. Am mai spus-o si o s-o spun mereu: Suntem atat de subiectivi si ne e atat de greu sa depasim aceasta conditie existentiala..
Am inceput sa fac un exercitiu: ii privesc pe cei din jurul meu din interiorul lor si nu din exteriorul lor, cum este firesc. Privindu-le reactiile ca si cum tu insuti traiesti in acele fiinte, incepi abia atunci sa intelegi lumea, sa fii un bun psiholog. Esti profund empatic, iti depasesti propriul punct de vedere, totdeauna exterior.
O astfel de atitudine ne-ar ajuta sa ne depasim complexele, micimile, si sa intindem o mana binevoitoare celor aflati de partea cealalta, adica.. Tie...
...Cand va veni vremea, voi scrie o piesa de teatru, neaparat o comedie, de situatii si de limbaj...
Va fi – evident – vesela, saltareata, va merge unsa, ca pe roate, cu totii vor pleca cu un suras in coltul gurii, gandindu-se la ce au inteles si zambind confuz spre ce nu au inteles...oricum, ceva-ceva i-a prins, sau au prins..
Cand privesti din interiorul oamenilor, te izbesc limitarile la care ei se supun; complexele fara rost, temerile, gesturile inutile de a se pune in evidenta, fandoseala, teama de sine, de a ramane singuri, cu adevarat...
Cand descoperi ca un om sta toata ziua pe internet, te intrebi ce se intampla cu viata lui launtrica, cu fiinta sa pe care ar trebui sa o descopere...ar trebui sa-si acorde timp ca sa se auto-descopere, prin auto-cunoastere, auto-revelare...
Imi place foarte mult sa fiu singura , dar singuratatea dusa la extrem este deja dureroasa..
Mi-ar fi mai usor daca as purta in continuare lumea in inima mea, si atunci cand nu sunt in mijlocul ei; nu ca sa-mi indulceasca singuratatea ci ca sa nu ma mai simt rupta de realitate, ci profund impacata, regasita... Ziua cu oamenii, seara intorcandu-ma la mine, in caldura propriului sine, pe care-l deprind mereu, mai ales ca e asa schimbator, ca o faclie care apare si dispare cuprinsa de negura...
Mi-a fost foarte greu sa reincep sa scriu, deci astazi se poate spune ca acumularea cantitativa a experientelor subiective a dus la saltul calitativ al exprimarii de sine...
Si totusi n-am facut destul, ar mai fi atatea de spus...nu ai cum sa-ti condensezi perfect trairile, emotiile, suisurile (caci numai de ele vorbesc!) in cuvinte obisnuite, pe intelesul tuturor.. ca sa comunic o experienta si s-o fac astfel accesibila.
Eu ma straduiesc, ca lumea sa evolueze mai repede si mai bine, dar nu se vede nimic, nu are cum, nici macar exemplul personal nu este suficient de sugestiv, fiindca, cum spuneam, nu suntem chiar atat de bagati in seama cum ni se pare sau cum tainic am dori...
Si fiindca nimeni nu-si exprima parerea vizavi de efortul meu, nu pot sa aflu in ce masura reusesc...sa ajung la inima voastra!
