Este foarte bine că nu mai comunic cu S.
Mă simt eliberată, şi de un prieten dar şi de o teroare, ca o obsesie care trebuia alimentată. Sufletul e mai uşor fără el.
Eu citesc cu placere Coruţ şi sugestiile lui pentru binele persoanei, dar totuşi nu mă pot mobiliza să vreau ceva cu adevărat.
Nu mă pot hotarî deloc să scriu pe blog, fiindcă nu simt nevoia să mai transmit orice, ceva, cuiva. Trăiesc o perioadă de negare a relaţiilor, a comunicării, a dorinţei de a împărtăşi. Dacă totuşi o fac, e numai aşa, să se vadă că nu am murit, ca să spunem aşa...
Lumea mi-a devenit indiferentă. Nu mai vreau să le spun nimic. În afară de simple jurnale, ca acesta, care mă ajută să mă regăsesc, să mă adun, să-mi revizuiesc gândurile şi viaţa, chestii personale pe care nu doresc să le împărtăşesc şi care mă ajută doar pe mine, în rest am încetat să scriu pentru exterior.
O fi un talent irosit, dar în definitiv sunt destule talente mari pe lume. Şi puţină lume mai citeşte. Cel mult, se mai citeşte pe net.
Cred că editurile, industria cărţii, vor intra sau au intrat deja într-un puternic declin. Nimeni nu mai are aplecare asupra cărţilor. Nimeni nu mai poate să stea efectiv cu o carte în mână, să ţina cartea în postura ei fizică, firească. Eu şi V, poate S, suntem nişte excepţii, nişte ‚rara avis’, cum nici nu prea mai gaseşti. Şi mie a început să-mi fie mai uşor să mă concentrez la calculator, cel puţin la serviciu. Aici e aşa ciudat să stai cu o carte în mână, e chiar enervant, căci bate la ochi.
Dar dacă te uiţi la toate tâmpeniile pe calculator, asta nu se pune.
Cartea a devenit un gest aşa rar că este deranjant pentru cei care nu-l cultivă şi nu-l înţeleg. Şi este neplăcut ca tu, cititor, să te expui public, ca să-ţi răsfoiască toţi cartea în mod derizoriu şi s-o pună la loc, fără un cuvânt, ca pe un obiect ca oricare altul. Cine îţi înţelege cartea, te inţelege pe tine, poate înţelege motivele pentru care ai ales-o, dar cine vrea cu adevărat să aprofundeze pe un altul, când nimeni nu mai are deloc grijă de sufletul propriu, nimeni nu mai caută să se regăsească, să se scuture de „imperiul exterior” şi să-şi dea jos ţărâna care se aşterne pe suflet rapid, când nu mai ai „timp” şi aplecare pentru el...
De altfel, nu ăsta e scopul pentru care scriu acum, aici.
Îmi doresc să-mi pun gândurile în ordine şi să-mi stabilesc nişte ţeluri în viaţă, nişte priorităţi. Dar atât de multe lucruri mă lasă rece...
Tot ce înainte mă stimula, mă motiva, acum mi se pare neinteresant, fad, tern, fără de viitor şi de rost.
De exemplu, cum scriam nu demult, eram atât de captivată de perfecţionarea la engleză, franceză, spaniolă şi germană... dar acum nu le mai văd sensul, nu mai ştiu de ce să le fac!
Nu mai îmi doresc nimic, decât sănătate şi echilibru mental, interior.
Poate că pur şi simplu sunt prea obosită, acum, înainte de concediu, pentru muncă de concepţie, de stabilit scopuri principale în viaţă.
Simt o lentoare, o încetinire a ritmului, o dezagregare...
Cred că asta inseamnă că sunt în spiritul timpului nostru.
Când sunt odihnită, eu mai ridic capul din această stare, dar aşa cum mă simt acuma, „pleşuvă”, simt doar că privesc în jur fără să particip cu nimic. Văd, înregistrez, reacţionez dacă mi se cere asta sau simt eu că merită, dar în rest, „fac pluta în inerţie”.
Tristă perioadă pentru marile mele dorinţe de viaţă ..de odinioară, ba chiar de deunăzi.
Cert este că peste un pic plec în circuitul Anglia-Benelux şi deşi mă voi întoarce obosită fizic, sper ca din punct de vedere spiritual să revin cu vigoare, cu dorinţe mari, cu planuri îndrăzneţe.
Să dea Dumnezeu!
Şi să ne auzim cât mai curând, mult mai curând decât pauza în care am lipsit..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu