30 noiembrie 2015

Cine este OSHO?...




Astăzi m-am gândit să vă prezint un ‚autor’ mai special, din multe puncte de vedere.
Osho este unul dintre cei mai cunoscuţi şi controversaţi învăţători spirituali contemporani.

Osho s-a născut în India şi a trăit în perioada 1931-1990.

În primul rând, el nu a scris nicio carte, fiind un orator. Cărtile apărute sub semnătura lui sunt de fapt discursuri înregistrate şi transcrise de discipolii lui.
Viaţa şi învăţăturile lui au influenţat milioane de oameni, de toate vârstele.
El se situează în afara oricărei ideologii, secte sau religie.
Ziarul londonez „Sunday Time” l-a considerat unul dintre „cei o mie de creatori ai secolului 20”.
„Interacţiunea” mea spirituală cu el a început cu peste 10 ani în urmă, la momentul potrivit, aş spune. Căutam o cale sufletească, umană prin care să percep lumea într-un mod în speţă spiritual, dincolo de realitatea de zi cu zi.
Mesajul lui Osho a sosit în viaţa mea exact la momentul potrivit, fapt pentru care nu încetez a-i mulţumi, an de an, persoanei care mi l-a recomandat, atunci.
Unicitatea lui Osho constă în faptul că nu încearcă să ofere soluţii sau dogme, ci instrumente pe care oamenii să le folosească în viaţa de fiecare zi pentru a se realiza.

„Răspunsul este în voi. Eu doar vă ajut să conştientizaţi potenţialul de care dispuneţi”.

Îmi place foarte mult faptul că explică lucruri complexe într-un mod extrem de simplu şi accesibil.

Un alt aspect al relaţiei lui Osho cu „Noi”, este dorinţa lui de a ajuta la crearea unui nou tip de fiinţe umane. Obişnuia să caracterizeze acest nou tip uman drept „Zorba-Buddha”, capabil pe de o parte să se bucure de plăcerile lumeşti precum Zorba Grecul şi, pe de altă parte, să trăiască în calmul şi liniştea caracteristică lui Buddha.
Ideea este aceea de a te regăsi pe tine însuţi, chiar în mijlocul mulţimii, de a te retrage în sine şi de a fi totodată un om al lumii, nu un solitar, nu un călugăr refugiat de oameni în ..Himalaya, de pildă, ci un om întreg, dedicat sieşi însă dedicat şi lumii, oamenilor.

Îndemnul lui?..

ÎMBRĂŢIŞATI PARADOXUL!

„Este frumos să fii singur. La fel de frumos este însă şi să fii înconjurat de oameni, să fii îndrăgostit. Cele două ipostaze sunt complementare, nu contradictorii. Atunci când vă bucuraţi de alte persoane, bucuraţi-va la maxim. Nu vă gândiţi la solitudine. Când vă săturaţi însă de ei, retrăgeţi-vă în solitudine şi bucuraţi-vă la maxim de ea.
Nu alegeţi între cele doua extreme. Vă va fi greu. Orice alegere va crea în voi o diviziune. În fond, de ce să alegeţi numai una din cele doua atitudini, când le puteţi avea pe amândouă?
ÎNTREAGA MEA ÎNVĂŢĂTURĂ CONSTĂ DIN DOUĂ CUVINTE: MEDITAŢIE ŞI IUBIRE. Meditaţi, pentru a putea simţi tăcerea infinită, şi iubiţi, pentru ca viaţa voastră să devină un cântec, un dans, o sărbătoare. Va trebui să oscilaţi între cele două extreme şi, cu cât vă veţi misca mai uşor, fără efort, cu atât mai frumoasă va deveni viaţa pentru voi”.          

Cartea „Sămânţa de muştar”, la care aş vrea să mă refer un pic în continuare, conţine comentarii şi explicaţii la profundele parabole şi aforisme care ne-au rămas de la Isus Hristos, pe care cei mai mulţi creştini nu le-au înţeles de fapt decât la suprafaţă, fără a avea capacitatea de reflecţie necesară pentru a-i pătrunde mesajele cu adevărat revoluţionare, inclusiv pentru epoca noastră, valabile pentru toate epocile istorice. Însă trebuie făcută precizarea: a fost un revoluţionar al lumii interioare!

Discipolii i-au spus lui Isus:
„Spune-ne cum arată Împărăţia lui Dumnezeu”.
El le-a răspuns: Împărăţia lui Dumnezeu este ca o sămânţă de muştar. Aceasta este mai mică decât toate celelalte seminţe, dar atunci când cade pe pămant fertil, din ea se naşte cel mai mare copac, în care îşi fac adăpost toate păsările cerului”.

Adevărata semnificaţie a credinţei constă în a crede în ceva incredibil, în ceva ce nu poate fi crezut. Este imposibil să crezi în aşa ceva şi totuşi crezi. Sămânţa moare cu o credinţă profundă şi din ea se naşte copacul. Pentru aceasta este nevoie de un sol fertil, de un pământ bun.
Întregul scop al statutului de discipol este de a deveni un sol fertil.
Când copacul a crescut, când s-a transformat într-un arbore falnic, într-un buddha, în ramurile sale îşi fac adăpost milioane de păsări ale cerului. În ramurile lui Buddha şi-au făcut adăpost milioane de păsări ale cerului. La fel şi în ramurile lui Isus. Toţi cei aflaţi în căutare îşi caută adăpost în ramurile acestor copaci, în care pot avea încredere, în care pot afla ce înseamnă Incognoscibilul, din care pot face marele salt.
Împărăţia lui Dumnezeu este ca o sămânţă de muştar...
Voi sunteti Împărăţia lui Dumnezeu. Voi sunteţi sămânţa de muştar...

Dintr-o singură sămânţă de muştar căzută pe pământ fertil (credinţa totală), se poate realiza Totul...

Şi, în final, un citat dintr-o carte care mi-a plăcut în mod deosebit (Omul care iubea pescăruşii):

“Iubiţi poveştile. Ele nu îşi reveleaza misterele decât în faţa celor care le iubesc. Şi vă asigur că ascund foarte multe mistere. Oamenii au ascuns în ele tot ce au descoperit vreodată. Aşa se explică de ce Isus vorbea numai în parabole, de ce Budda nu înceta să le spună poveşti cu tâlc adepţilor săi”.

Câteva cărţi mai cunoscute ale lui Osho (greu de ales între ele, deoarece s-au publicat foarte multe traduse în limba română):
-       Autobiografia unui mistic nonconformist
-       Iubire, Libertate şi Solitudine
-       Calatoria interioara
-       Samanta de mustar
-       ABC-ul Iluminarii
-       Tarotul Zen
-       Calea mea, Calea norilor albi
-       Calea Zen
-       Cartea despre nimic
-       Omul care iubea pescăruşii
-       Splendoarea ascunsă
-       Iluminarea. Singura revoluţie.
.................şi lista poate continua pe multe pagini.


Cu drag, v-am împărtăşit aceste gânduri / reflecţii / informaţii de natură spirituală, care mie mi-au fost de mare folos de mai bine de 10 ani...


Ancuţa

24 septembrie 2015

Scrisoare de despartire



  Draga S,
 
In ultima vreme, m-am gandit si m-am tot gandit la relatia dintre noi si mai ales la viitorul ei.
Recunosc ca imi placi, esti un barbat atragator si inteligent; insa ma tot chinui de 2 ani sa inteleg ce ai vrut sa spui cu "nu imi doresc o legatura pasagera" cand este vorba de noi doi.
Aceasta legatura este exact asa, cata vreme nu ne vedem decat (sa fie clar!) o singura data pe an, in decembrie, la o data incerta a sosirii tale si intr-o perioada incerta a sederii.
Ma intreb mereu cum iti poti satisface nevoile fiziologice, absolut normale oricarui om, in conditiile in care totusi, noi doi ne vedem o data pe an, iar in restul timpului ..stiu, muncesti aprig. Dar este nevoie si de relaxare, e nevoie sa fie satisfacute si alte nevoi...
Nici vorba sa fiu geloasa sau sa pun la indoiala calitatea prieteniei noastre, din cauza unui asemenea aspect (care totusi nu este de neglijat).
Tu imi spui mie numai atat cat vrei sa-mi spui, esti inca un mister pentru mine! De cativa ani m-am obisnuit sa astepti foarte curand o decizie de angajare sau castigarea unui proces, dar niciodata cand vorbim, nimic nu este realmente finalizat sau clar expus.
Eu cred ca merit mai mult decat o astfel de relatie, oricum ai lua-o.
Stiu ca imi puteam gasi pe altcineva in acest timp, dar nu am facut-o, mai ales ca ma ingrasasem (am slabit binisor), sufeream de subestimare, iar pe de alta parte, chiar nu m-am agitat deloc sa caut si sa gasesc, nici pe net (deloc) nici in vreo alta varianta (oamenilor ocupati sau constienti de valoarea lor nu prea le e la indemana sa se invarta prin cluburi si sa incerce sa agate, vorba vine).
Cand vii pe la mine, te anunti de ex. la ora 6 si ajungi efectiv la 7, eu stand ca o proasta si asteptandu-ne nerabdatoare, cu ochii pe geam.
Tu fumezi, iar eu sunt cardiaca si nu prea suport/agreez acest obicei in jurul meu.
Cand ai lipsit 3 zile din Bucuresti, fara ca mama ta sa stie unde ai fost, si amandoua ne-am dat de ceasul mortii sa aflam unde esti si mai ales daca esti Bine, te-ai intors senin, ea s-a linistit, fara sa ma anunte si pe mine, si totul s-a aplanat "ca de la sine".
Ai si tu treburile tale personale prin Bucuresti si pot intelege asta, la urma urmei de aici ai plecat.
Asa ca inchid ochii si cand iesi din restaurant sa vorbesti si te astept mai mult sau mai putin rabdatoare, si acceptandu-ti de convenienta scuzele.
Nu te cunosc deloc, nu prea ma cunosti nici tu cu adevarat, ce gandesc, ce citesc, ce fel de om sunt, ce parere am despre Biserica in general si despre religia ortodoxa in special, si altele si altele.
Mai pe scurt, si ca sa nu lungesc mesajul inutil, as vrea sa punem punct relatiei noastre cat mai repede, deoarece ...nu inteleg nimic din ea! Si nu am timp si chef sa mai primesc explicatii acum.
Esti un om ocupat, poate chiar prea ocupat, pentru mine...
As vrea sa fiu libera, sa ma degajez de tine si sa am pe cineva open-minded cat mai aproape de mine, cat mai des impreuna, un companion cu care sa-mi faca placere sa ies in lume, sa aiba timp pentru mine, sa dispuna de relaxarea si rabdarea de a ma asculta si intelege, si nu a vorbi "pe limbi diferite" cum o facem noi (tu esti cel mai adesea pierdut in desene si planuri arhitecturale, la care nu ma pricep si nu sunt tocmai pasiunea mea).
Nu mai imi spune ca ma suni si "vorbim", fiindca chiar daca vorbim normal si parem a ne intelege, ceva lipseste acolo, si anume disponibilitatea ta, din orice punct de vedere si acea calda intelegere dintr-un cuplu normal.
Sunt satula sa astept si sa tot astept, sa las ore, zile, luni si ani sa treaca.... Pentru ce?

Asa ca, iti doresc mult noroc in tot ceea ce faci, sa stii ca am tinut la tine intr-adevar, dar imi doresc in acest moment sa fiu total singura, degajata si cu planurile/visele mele de viitor. Si poate cu alte sanse.

Numai bine si multa sanatate,
M.

24 martie 2015

Omagiu mamei mele



Povestea mea şi a mamei continuă şi în prezent... povestea faptului de a fi (fost) mereu împreună!
Noi am locuit întotdeauna împreună şi soarta a făcut ca până la această vârstă (am 47 ani) să mă aflu în continuare alături de mama mea.
Viaţa ne-a pus în situaţii deosebite şi complexe, au existat mai ales dese provocări legate de starea noastră de sănătate, de situaţia materială, de diversele încercări ale vieţii. În definitiv, vorbim de o viaţă de om...dacă suntem încă împreună după decenii!
Este interesant, dar ca fire suntem foarte diferite, avem înclinaţii şi preocupări diferite; cu toate acestea există o excelentă complementaritate şi mai ales legătura noastră se defineşte prin SPRIJINUL RECIPROC NECONDIŢIONAT şi prin iubirea statornică.
De fapt, acest aspect ar trebui să stea la baza relaţiei oricărei mame cu copiii săi.
Eu am fost unică la parinţi, la mama mea. Tatăl meu a dispărut curând din viaţa noastră, acesta fiind un aspect care mi-a marcat negativ destinul. Mama însă a reuşit să compenseze această lipsă existenţială, fiind, cum se spune "şi mamă şi tată". Mama aducea bani în casă, mama se ocupa de gospodărie, cumpărături, curăţenie şi nu în ultimul rând, de educaţia mea, căreia i-a acordat o atenţie deosebită.
M-a sprijinit şi îndrumat la lecţii, la materiile la care eram mai puţin talentată m-a ajutat efectiv (desen tehnic sau trigonometrie, de exemplu, ea fiind de profesie inginer), mi-a plătit meditaţii la matematică, astfel că am intrat printre primii la o facultate economică prestigioasă.
Nu am avut niciun fel de "pile sau relaţii" datorită mamei mele, avantaje care să mă ajute în viaţă, astfel că m-am descurcat singură şi am mers mereu înainte, cu "back-up" şi "feedback" din partea ei.
Sunt convinsă că nu există dragoste mai loială, mai frumoasă, mai constantă şi mai necondiţionată decât aceea dintre o mamă şi copilul ei...iar când copilul este o fiică, cu atât mai mult mama speră ca aceasta să nu treacă prin propriile ei frustrări, dezamăgiri şi încercări grele...însă cu siguranţă viaţa este mult mai dibace chiar decât mama în găsirea de provocări "obligatorii".
În momentele grele dar şi în cele fericite, am simţit binecuvântarea sorţii, care mi-a dăruit o mamă atât de devotată şi atât de bună la suflet, a cărei dragoste profund dezinteresată mi-a dat tărie şi curaj permanent, scoţându-mă de multe ori la liman.
Acum, rolurile s-au inversat, acum mama este cea care se bazează la rândul ei pe mine...atât cu sănătatea, cu bolile, cu doctorii... cât şi cu traiul zilnic..cumpărături, curăţenie, bugetul comun..
Admir faptul că ea este în continuare o persoană activă şi dinamică, care continuă să mă mobilizeze atunci când eu nu mai am energie şi elan...Mă îndeamnă să fac sport, să mănânc sănătos, să arăt bine, să mă îngrijesc de mine în toate modurile posibile.
Am mers în multe excursii împreună, tot ea a avut grijă să aleagă destinaţii frumoase şi variate, atât din ţară cât şi de peste hotare.
Am trăit o viaţă împreună, cum se spune!
La bine şi la rău!
Să-i dea Dumnezeu sănătate, căci este o mamă de nota ..20!! J

23 februarie 2015

Încercarea moarte n-are



Experienţa mea de viaţă îmi demonstrează că putem  privi majoritatea evenimentelor şi a oamenilor din jurul nostru cu o atitudine marcată de tact, simpatie, înţelegere şi sensibilitate.
Cu o doză zilnică din „acest mix”, cred că viaţa ar arăta altfel, atât în noi - în universul nostru lăuntric -, dar şi în lume..
Se bate multă monedă pe inteligenţa emoţională, pe creşterea spirituală şi pe empatia personală; se mai găseşte câte cineva care să amintească vechiul „dicton” biblic: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Cu toate acestea, există foarte mult cinism, lipsă de interes faţă de sentimentele altora şi chiar o degringoladă socială, marcată de războaie şi cuceriri pe planul vax al materialităţii oarbe...
Tot ce este profund, apare desuet, tot ce este marcat de sens pentru o persoană, să-i zicem spirituală, pentru alţii este de neînţeles şi chiar prostesc, hilar. Să ne schimbăm, pare cumva o utopie.
De ce am deschis această tema aici, despre lupta eternă dintre evoluţie şi prostul gust deghizat în ..orice?
Fiindcă mi-aş dori să aibă într-adevăr loc o Evoluţie, înainte de toate în concepţii, în gusturi şi dacă se poate.. şi cu o doză sănătoasă de Umor!
Vă provoc la inspiraţie în materie de reacţii faţă de semenii voştri, pentru relaţii de bună calitate, productive şi de substanţă, care să aduca vigoare sufletelor plictisite de rutină şi dorinţe (ne)împlinite!..

22 ianuarie 2015

Partea II (ultima) UN OM SPECIAL



Aşadar, era 1 martie 1989, pe la ora 8 dimineaţa.
Pe vremea aceea locuiam în cartierul bucureştean Titan şi ca să merg la facultate (ASE, eram în ultimul an) trebuia să schimb metroul de la Unirii 1 la 2, prin Culoarul de Corespondenţă, pentru a ajunge în Piaţa Romană.
Nu voi uita niciodată cum, intrată în zona de dinaintea culoarului, acolo unde o scară urcă iar pe cealaltă urmează să cobori, exact acolo şi exact când trebuia să păşesc în jos, El tocmai urcase.
Un om minunat de frumos, maiestuos, înalt, şaten, cu ochi albaştri, îmbrăcat într-un balonzeid şi însoţit de un alt domn, cu care vorbea.
Am întors capul după el, dar deja trecuse.
Am rămas cu o impresie incredibilă: fusese chiar un impact sufletesc!
Am povestit despre „întâmplare” unei colege de facultate, atât de frapată fusesem de „impact”. Dar ea, în lumea ei, ca orice studentă, nu a părut prea impresionată.
Pe 2 martie, pe la ora 10, aveam acelaşi drum..şi mă gândeam la ce văzusem ieri, Acolo, şi iată...”s-a materializat”..a apărut de pe scara care urca exact în acelaşi loc, şi l-am admirat Nesăţios, extaziată, dar foarte pe fugă, evident: împiedicam mulţimea să înainteze.
Acum părea a fi roşcat închis, cu părul frumos în jurul capului, ondulat, aproape ca un nimb, cu ochii aceia minunaţi scânteind.
Eram ca în transă: tristă că îl văd iar pe fugă, fericită însă că îl revăd, la numai o zi distanţă.
Apoi, imaginea lui nu m-a mai părăsit.
Nu aveam cum să ştiu că, peste ani, ea avea să aibă asupra mea o „amprentă perenă”, un impact fără seamăn.

Am fost aşa şocata de coincidenţă, de faptul că îl revăzusem exact în acelaşi loc, la punctul unde o scară termină de urcat iar alta îşi începe coborârea...acolo era punctul zero al acestei fascinante..regăsiri.

Apoi, în mine s-a clădit o mare speranţă şi încredere: că Îl voi Revedea, sigur, sigur.

Îmi repetam neîncetat: Dacă a fost de două ori, va fi şi o a treia oară!

Trăiam pe baza acestei convingeri.

Şi în virtutea ei, începusem a-i scrie, din prea plinul inimii mele.

Îi dădusem un nume, născocit din imaginaţia mea: Camil.

Şi o dată de naştere, tot pur imaginară: 31 martie. An incert, desigur.

„Ştiind” că îl voi revedea la un moment dat, mai curând sau mai târziu, i-am adresat scrisori, pe care le purtam necontenit la mine, în plic, în geanta mea.

„Frumosul meu Necunoscut” era ceva extrem de familiar Inimii mele.

Apoi, într-o bună zi, tot într-o dimineaţă şi bineînţeles în exact acelaşi loc, prin care deja păşeam cu emoţie, a apărut El.

Maiestuos, ca de fiecare dată.

Aveam scrisorile la mine, desigur.

Dar nu m-am putut hotărî chiar uşor să-l urmez. Mi-a fost foarte greu chiar s-o fac fiindcă vădea ceva fascinant, îmi va fi pururea greu să exprim asta în cuvinte!

Ce simţeam..ce gândeam, eram practic un suflet pierdut, într-o Irealitate de vis, ca să spun aşa.

Mă oprisem însă, măcar atât: nu coborâsem scara, nu vroiam s-o fac.
Căci simţeam, cu fiecare bătaie a inimii, că aceasta este şansa ce mi s-a dat!
Mulţimea mă împingea tot mai tare dar m-am împotrivit ei şi m-am grăbit să-l urmez! Deja cobora treptele spre Unirii 1.
Trenul către Izvor intrase în staţie, iar peronul plin de lume începea să se golească, oamenii făcându-şi loc în interior.
El dorea să urce în acest tren, pe la primul vagon. M-am grăbit tot mai tare, dar nehotărârea mea de mai înainte a decis: prea târziu, uşile s-au închis implacabil, aproape imediat după ce el a păşit înăuntru.
Am privit cu jale cum metroul părăsea staţia, îndreptându-se spre ..Izvor.
Încrederea în mine a pălit, apoi.
Tot ce dorisem să fac, ..nu făcusem.
Neîncrederea în mine, în propria mea personalitate şi în scrisorile concepute de mine ca sub imperiul unei beţii a gândirii, aceasta a prevalat şi a învins.
Timiditatea a învins vraja, a îndepărtat-o de la sine..
Am continuat însă cu speranţa să mai aştept o revedere.
Această a „3-a vedere” fusese pe 6 aprilie 1989.
La fix o lună, pe 6 mai, era după-amiază către seară şi mă îndreptam spre Muzeul Colecţiilor de Artă, unde mai rulau pe vremea aceea filme cu actori de seamă: în acea seară era programat „Hamlet” cu Laurence Olivier, actorul meu favorit în perioada respectivă şi chiar o bună bucată de vreme.
Din nou, Titan – Unirii 1, urcarea treptelor de la peron spre culoar, culoarul de deasupra staţiei şi înainte, de astă dată, de a ajunge în zona scărilor, el mi-a ieşit în faţă, la fel de uluitor ca de fiecare dată: a fost prima oară când l-am vazut Altfel decât pe un om: pur şi simplu emana Lumină, o lumină de vis, ca o aureolă. Îmi părea de-a dreptul înconjurat de un nimb.
Frumos, puţin spus.
Mai curând – magie curată.
Era atât de frumos, de curat, de pur, o lumina feerică părea a-i răzbate din pletele ondulate. Nu, nu era vreo viziune religioasă, ci ceva cât se poate de real.
Nu văzusem niciodată aşa ceva, un astfel de „Om”: părea, era ceva supraomenesc.
Nu m-am gândit la religie, nu m-am gândit la nimic.
Simţeam numai Fascinaţie şi o atracţie puternică, subminate însă de neîncrederea şi lipsa reală de consideraţie a mea faţă de mine însămi.
Căci pe vremea aceea încă nu crescusem spiritual, ca să fiu cea care sunt astăzi.
Era îmbrăcat altfel, elegant pentru vremea aceea: în blugi albaştri care îi veneau impecabil pe trupul perfect croit, o geacă parcă..tot albastră.
Pe vremea aceea, blugii..
Vroiam să-l urmez, dar rămăsesem ca „interzisă”.
În loc să-mi continui drumul spre Unirii 2, am rămas locului, sus, deasupra staţiei Unirii 1 şi l-am privit cum coboară mândru scările şi se duce să aştepte la primul vagon, metroul în direcţia Titan, de unde tocmai venisem.
A aşteptat aproape 10 minute lungi, timp în care se plimba dintr-o parte în alta.
Părea îndrăgostit. Părea că se duce undeva.. la o iubită.. Era atât de luminos! Parcă era sinonim cu ideea de dragoste, în acele momente, sau mai bine zis de iubire celestă.
Părea că, fără dragoste, el n-ar avea nicio putere, nicio Lumină..
Părea atât de îndrăgostit!
Dumnezeu ştie de cine, unde, când..
Cert este că am aşteptat să-i sosească metroul, timp în care mă frământam, dar nu mai aveam nici scrisorile la mine (nereuşita de atunci mă făcuse să renunţ la ideea de a i le înmâna) şi nici ce să-i spun...decât ce?.. Să-l urmez ca halucinata, cu ochii lucind de o febră la vederea acestei apariţii nemaivăzute?..
Da, aşa cum am presimţit atunci, a fost pentru ultima oară când l-am văzut.
Era Minunat, era Unic, dar ..nu era pentru mine..
Am inceput să-l aştept în fiecare dimineaţă pe la Unirii 1 şi să-l aştept să sosească..să-l mai revăd.
Dar a dispărut, s-a dus, s-a stins în amintire..
Am uitat să spun că atunci, a 4-a oară, cand îl priveam cum îşi aşteaptă metroul, pe peron, a răsărit lânga mine un fel de arătare, de cerşetor, un om foarte urât, chiar hâd pot spune, care îmi tot dădea ocol în timp ce eu priveam frumosul, pe cel Falnic şi Frumos..
Am fugit de urât, m-a speriat pur si simplu, parcă apăruse special în clipele de beatitudine, ca să mă îndepărteze de cel frumos. Contrastul era prea puternic!
Ca să mă feresc de această Urâţenie Absolută, am lasat în urmă Frumuseţea Perfectă, Absolută.
...
Am povestit multora ulterior despre această „întâmplare”.
Nimeni de fapt nu a părut să o înţeleagă.
A existat la un moment dat un bărbat cu care m-am plimbat şi am luat într-o seară masa în orăşelul de provincie unde am fost repartizată la finele acelui an, după absolvirea facultăţii.
Acest bărbat a ascultat această istorie de la mine, fără a părea foarte interesat, dar totuşi atent.
În acea seară, după apropouri tot mai evidente şi mai agresive, pe care le-am respins cu îndârjire crescândă, el mi-a adresat această „urare de ..viaţă lungă”:
„Să nu te căsătoreşti niciodată, până nu îl reîntâlneşti pe omul acela perfect, după care visezi. Şi acesta este un blestem care va prinde, te asigur de asta”.
Ce pot să mai spun?..
Că am „ascultat blestemul”?.. Că i-am dat poate crezare, în subconştient, sau că într-adevăr nimeni nu a corespuns vreodată, astfel încât să-mi doresc să mă căsătoresc...cu el, cu cineva.
Oricum, se sădise în mintea mea, în sufletul meu, ideea de perfecţiune şi chiar personificarea ei!

Poate că aceasta este întreaga semnificaţie...sau poate că nu.

End of Story