Povestea mea şi a
mamei continuă şi în prezent... povestea faptului de a fi (fost) mereu împreună!
Noi am locuit
întotdeauna împreună şi soarta a făcut ca până la această vârstă (am 47 ani) să
mă aflu în continuare alături de mama mea.
Viaţa ne-a pus în
situaţii deosebite şi complexe, au existat mai ales dese provocări legate de
starea noastră de sănătate, de situaţia materială, de diversele încercări ale
vieţii. În definitiv, vorbim de o viaţă de om...dacă suntem încă împreună după
decenii!
Este interesant,
dar ca fire suntem foarte diferite, avem înclinaţii şi preocupări diferite; cu
toate acestea există o excelentă complementaritate şi mai ales legătura noastră
se defineşte prin SPRIJINUL RECIPROC NECONDIŢIONAT şi prin iubirea statornică.
De fapt, acest
aspect ar trebui să stea la baza relaţiei oricărei mame cu copiii săi.
Eu am fost unică
la parinţi, la mama mea. Tatăl meu a dispărut curând din viaţa noastră, acesta
fiind un aspect care mi-a marcat negativ destinul. Mama însă a reuşit să
compenseze această lipsă existenţială, fiind, cum se spune "şi mamă şi tată".
Mama aducea bani în casă, mama se ocupa de gospodărie, cumpărături, curăţenie şi
nu în ultimul rând, de educaţia mea, căreia i-a acordat o atenţie deosebită.
M-a sprijinit şi
îndrumat la lecţii, la materiile la care eram mai puţin talentată m-a ajutat
efectiv (desen tehnic sau trigonometrie, de exemplu, ea fiind de profesie
inginer), mi-a plătit meditaţii la matematică, astfel că am intrat printre
primii la o facultate economică prestigioasă.
Nu am avut niciun
fel de "pile sau relaţii" datorită mamei mele, avantaje care să mă
ajute în viaţă, astfel că m-am descurcat singură şi am mers mereu înainte, cu
"back-up" şi "feedback" din partea ei.
Sunt convinsă că
nu există dragoste mai loială, mai frumoasă, mai constantă şi mai necondiţionată
decât aceea dintre o mamă şi copilul ei...iar când copilul este o fiică, cu atât
mai mult mama speră ca aceasta să nu treacă prin propriile ei frustrări,
dezamăgiri şi încercări grele...însă cu siguranţă viaţa este mult mai dibace
chiar decât mama în găsirea de provocări "obligatorii".
În momentele
grele dar şi în cele fericite, am simţit binecuvântarea sorţii, care mi-a dăruit
o mamă atât de devotată şi atât de bună la suflet, a cărei dragoste profund
dezinteresată mi-a dat tărie şi curaj permanent, scoţându-mă de multe ori la
liman.
Acum, rolurile s-au
inversat, acum mama este cea care se bazează la rândul ei pe mine...atât cu sănătatea,
cu bolile, cu doctorii... cât şi cu traiul zilnic..cumpărături, curăţenie,
bugetul comun..
Admir faptul că
ea este în continuare o persoană activă şi dinamică, care continuă să mă
mobilizeze atunci când eu nu mai am energie şi elan...Mă îndeamnă să fac sport,
să mănânc sănătos, să arăt bine, să mă îngrijesc de mine în toate modurile
posibile.
Am mers în multe
excursii împreună, tot ea a avut grijă să aleagă destinaţii frumoase şi
variate, atât din ţară cât şi de peste hotare.
Am trăit o viaţă
împreună, cum se spune!
La bine şi la rău!
Să-i dea Dumnezeu
sănătate, căci este o mamă de nota ..20!! J
