- Dacă crezi că merg prea repede, să-mi spui, îi zise Andrei fetei, pe măsură ce povârnişul muntos pe care urcau îşi accentua panta.
- Nu, mi-e bine aşa. Este un ritm acceptabil, răspunse Ana. Dar de ce ziceai că trebuie să ajungem sus, în acest vârf de munte? Întrebarea nu înseamnă că nu-mi place drumul. Pădurea este liniştită, răcoroasă, dă o senzaţie extrem de plăcută de întoarcere la natura virgină...de acum sute de ani, poate. Suntem atât de departe de civilizaţie. Şi totuşi, de ce?..
- Pui şi tu atâtea întrebări, se răţoi Andrei la ea, mijind un zâmbet uşor sarcastic. În primul rând, Padre ne aşteaptă Sus. Pe el nu-l puteam întâlni decât într-un regat al norilor. „Calea mea, calea norilor albi”, carte scrisă de marele iluminat nonconformist al secolului 20, şi anume OSHO, remember?..
- Desigur că-mi amintesc. Doar OSHO este autorul meu favorit şi toate spusele lui sunt adânc acceptate în inima mea. L-am studiat şi aprofundat atâta timp.
- Ştiu asta. Dar te întrebi ce are de-a face cu Padre. El vrea să-ţi apară azi, pentru prima dată, într-o lumină cu totul specială. Fiindcă şi tu eşti specială. Şi ca să înţelegi dimensiunile ..Minunii..Eterne!
- Ei, atunci să încerc să fiu pregătită sufleteşte pentru Orice, se acordă fata la spusele tânărului. Dar opreşte-te o clipă, să te sărut...
Buzele ei moi se contopiră într-un sărut lung, armonios, cu ale iubitului său Andrei. Fiori adormiţi de bucurie şi plăcere li se răspândiră instantaneu prin corp.
- Să mergem mai departe. Acum nu e vremea de ..copilării, surâse Andrei ştrengăreşte. Aş vrea să te port prin nişte porţi măreţe.
- Mă faci să devin tot mai nerăbdătoare. Voi grăbi deci pasul. Şi, Doamne, lacul alpin pe care l-am lăsat mai jos adineaori, era absolut superb, cu nuanţele acelea turcoaz absolut tulburătoare. Câtă magie în natura pură, nealterată de intervenţia omului.
- Într-adevăr, oamenii de aici ştiu să-şi respecte valorile, inclusiv pe cele perene, legate de natură. S-au gândit să lase cât mai multă moştenire urmaşilor. Nu trăiesc de azi pe mâine, ca să-şi facă plinul ei şi familia lor, şi să lase poporul fără pământul de sub picioare, lipsit de orice bogăţie naturală, materială, ba chiar şi de hrana spirituală care este dată de învăţătură şi educaţie.
Ţi-ai pus vreodată problemele aşa? Asişti la uciderea unei naţii, sub toate formele, Acolo. Un popor îngenuncheat, care încă n-a uitat, care realizează ce i se întâmplă, lucru dovedit..
- Ai dreptate, spuse Ana cu privirea aţintită în solul brun de pădure pe care păşea.
Foarte trist şi adevarat. Uneori mă feresc şi de mine însămi ca să recunosc ceea ce se întâmplă, şi cu mine şi cu alţii...fiindcă doare prea rău. O mare parte din timp ne băgăm capul în pământ, ca struţul, şi ne ferim să privim adevărul in faţă. Rămânem închişi în temniţa propriei vieţi, a propriului egoism, încercăm să supravieţuim cu orice preţ...
- Pe asta se bazează şi „ei”, Ana dragă, şopti Andrei cu tristeţe. Că veţi fi suficient de loviţi, sufleteşte în primul rând, pentru a vă apleca obrazul cu întristare şi a privi în altă parte. Iar când voi, scârbiţi şi dezgustaţi de tot ce vi se întâmplă, vouă şi altora, care duceţi „criza” indusă de la nivel înalt, voi, ziceam, vă vedeţi de vieţile voastre mărunte, obligaţi la supravieţuire şi la facturi, ei nu se mai satură şi încheie pacte satanice.
- Dar nu înţeleg, chiar nu înţeleg! se plânse fata. De ce atâta lăcomie?! Până unde, cât?!.. Cât poate un om poseda? Ce poate să-şi mai dorească când are tot ce este posibil din punct de vedere material? Practic, ai tot ceea ce îţi trebuie şi încă mult peste.
- Ei, de-ar fi numai atât.
Problema este răutatea, maliţiozitatea unor conducători, lipsa lor totală de înţelegere şi de spiritualitate. Sunt nişte spirite mediocre, involuate. Chiar şi ei sunt manipulaţi dar sunt prea plini de sine ca să realizeze acest lucru. Faptul că ei privesc la popor ca la viermi, ca la o adunătură de tembeli, de slugi, de sclavi platiţi, a căror unică menire este să le asigure veniturile şi Puterea...discreţionară.
Nici măcar nu vă daţi seama: dar miza este Galactică. Lupta dintre bine şi rău intră pe ultima sută de metri.
Nu, nu te speria, nu e nimic bătut in cuie cu anul 2012. Tot o temere indusă de capetele demoniace ale lumii.
- Totuşi, e şi ceva ce nu înţeleg. Sunt şi societăţi normale pe lumea asta. Neafectate de criză. Ca să privesc mai departe, şi nu în „sfera” noastră, pot doar să mă refer la Canada, Australia, ba chiar Austria, în care tocmai ne aflăm.
- Draga mea, nu vezi că „la noi” se duce o lupta de-a dreptul existenţială?..
Nu-ţi dai seama că acel pământ este în realitate „pământul sfânt” la care tânjesc cu toţii? În definitiv, este atât de limpede: populaţia trebuie exterminată, aşa, în timp, ca să se piardă memoria colectivă, ca să nu mai fie „decât cine trebuie, deasupra”. Eu vorbesc voalat dar ştiu că tu înţelegi ce şi cât trebuie!
- Mărturisesc că înţeleg. Probabil că altfel nu mă alegeai?
- Te-am ales în egală măsură pentru sensibilitate, inteligenţă, înţelepciune, maturitate. Dar să revenim: până vor dispărea ca naţie, ca popor, ei trebuie să fie nemulţumiţi, ocupaţi: cu creşterea preţului la benzină, cu mişcări politice de suprafaţă sau de adâncime, cu cât mai multe ştiri proaste pe micul ecran, cel atât de accesibil, care, aşa cum mai vorbeam noi, dă mesaje subliminale incredibil de dăunătoare subconştientului. Iar cei deştepţi, care emigrează (şi pe asta se bazează şi ei!) rareori mai aruncă o privire înapoi, fiindcă au plecat determinaţi să-şi croiască o altă soartă, mai bună în plan material şi chiar spiritual. De ce să stea aici, măcinaţi de furie şi de lipsuri şi de tortura psihică pe care o reprezintă lipsa speranţei?!.. Ei sunt 90% tineri şi astfel că nu au avut timp să realizeze ce luptă se duce aici şi cât de important ar fi fost pentru „toată lumea” ca ei să rămână. Pleacă floarea şi lumina naţiunii...cine mai rămâne? Cei mai în vârstă sau deja pe un făgaş, conştienţi (de obicei doar parţial şi doar la nivel intuitiv), care au o educaţie şi o înţelepciune, apoi cei foarte bătrâni, care suferă de diverse boli şi sunt lipsiţi de activitate şi dinamism în vieţile lor, care nu-şi mai doresc decât să moară. Mai e vârsta de mijloc, care au „prins” Revoluţia, suficient ca să înţeleagă că de atunci mascarada este perpetuă.... Cei foarte tineri sunt fie trimişi la studii de părinţii care-şi permit fie stau aici şi lâncezesc, apatici, nu învaţă sau au deja creierele prea atrofiate de Coca Cola şi uneori droguri, ca să mai pătrundă vreodată ceva lumină adevărată gen înţelegere şi cunoaştere, prin lectură şi studiu..
Mai sunt şi o groază de ţigani, care în majoritate sunt stupizi, agresivi şi hoţi, dar nu toţi...nu, nu toţi...sunt şi oameni muncitori şi dornici de evoluţie printre ei, nu trebuie să cădem în capcana discriminării cum fac alţii, considerându-i pe toţi „o apă şi-un pământ”, şi acolo există vârfuri şi genuni, ca-n orice naţie şi-n orice pădure cu uscăturile ei. Să te fereşti de generalizări, draga mea Ana.
- Hai să ne întoarcem puţin, dragule. Care este miza reprezentată de ţara mea natală?..
- Ştii foarte bine că Radu Cinamar ţi-a deschis, ţie si altora ca tine, ochii, cu mai mulţi ani în urmă. Centrul energetic din Bucegi, tunelele subterane, ..simţi nevoia să reciteşti?..
- Poate că da, recunoscu fata. Să-mi reîmprospătez informaţiile în minte. Dar mi s-a părut că găsesc destul de multă ficţiune acolo...sau mă înşel?
- Autorul acela a făcut un mix foarte interesant acolo. A stârnit interesul şi a amestecat suficient de bine fantezia cu realitatea ca să trezească confuzie şi oarecare neîncredere printre cititorii săi. Dar ideea centrală rămâne. Miza R. pe plan mondial este semnificativă.
- Nu mai ajungem odată la Padre, în varful acestui munte? Sunt obosită, spuse Ana, aproape evitând mental continuarea discuţiei. Era prea dureros. Ea nu era extraterestru şi detaşată, cum era Andrei, în fapt.
Povârnişul deveni de-a dreptul abrupt.
Andrei trebuia s-o tragă de mână în sus pe Ana care abia găsea sprijin pe pietrele aranjate aproape vertical.
„Cu siguranţă că este o provocare să ajungi la Padre”, gândi ea.
- Normal, îi răspunse Andrei cu voce tare. Sau credeai că nu pot citi gândurile? zâmbi el şăgalnic şi tulburător.
- Trebuia să-mi închipui, suspină ea cu un zâmbet stins, de oboseală.
După încă 20 minute de efort susţinut din partea ei, ajunseră pe un tăpşan plin cu flori intens colorate, de munte, şi totuşi părând ireale prin coloritul lor parcă deliberat extrem de divers. Erau flori mici şi mari de toate culorile posibile şi de toate nuanţele, uneori chiar aceeaşi floare mijind pestriţă în 4-5 culori. Ana era uluită. Atâta frumuseţe nu mai văzuse! Era extaziată şi apoi, parfumul lor...
Căzu brusc, ca secerată, într-un somn adânc şi tulbure. Tot ceea ce vorbise cu Andrei i se amesteca difuz în minte. Creierul adormit încerca să găsească o soluţie dar înţelegea că nu poate să ajungă singur, individual, la nicio concluzie rezonabilă. Ori creierul colectiv trebuia trezit, ori interventia benefică a Celor Buni de Deasupra şi Dinlăuntru urma să salveze şi colţul acela de lume, aparent uitat de Dumnezeu şi acaparat de dogme, dar şi chiar lumea însăşi, pe de-a întregul, era Miza.
Ţările care nu cunoşteau criza nu erau neapărat bogate spiritual. Din contră, în necunoştinţă de cauză faţă de complexitatea de evenimente care lovise în schimb neiertătoare societatea românească, cei de afară nu aveau profunzimea şi acuitatea spirituală ale acelor est-europeni chinuiţi.
.......
„Să bei multă apă”, îşi aminti Ana prin vis sfatul generic al mamei.
În realitate, buzele crăpate de sete şi efort îi erau tamponate blând cu o licoare plină de prospeţime şi parfum. Un vânt uşor îi mângâia fruntea. Deschise ochii încet şi avu revelaţia să vadă un chip neaşteptat de armonios şi de tânăr, un bărbat superb, luminos, cu ochii turcoaz şi cu părul şaten-roşcat, cu o aură puternică, vizibilă, impresionantă pentru ochii uimiţi ai Anei.
- Unde sunt? întrebă ea zâmbind, ca răspuns la zâmbetul necunoscutului, a cărui identitate totuşi o bănuia. Doar că nu şi-l închipuise atât de tânăr şi radios, pentru apelativul de „padre”.
„Poate merge ca ‚padre’ al unei familii de copii, sau tineri ieşiţi din adolescenţă, în orice caz”, gândi Ana.
- Şi cum altfel sunt pământenii? zâmbi el uşor gândului ei nerostit. Nu sunt ei nişte copii imaturi şi încă superficiali şi tare egoişti?.. continuă el zâmbind.
- Dar unde este Andrei? întrebă Ana rotindu-şi ochii în jur. Spaţiul acesta era complet nefamiliar. Nu numai că Andrei nu era acolo dar şi pajiştea cu flori dispăruse.
În schimb...
În locul unui moşuleţ venerabil cu plete albe, cum şi-l imaginase pe Padre, avea acum în faţă un bărbat în floarea vârstei, de fapt fără vârstă, de o frumuseţe nepământeană, şi la propriu şi la figurat.
Ana simţi că-şi pierde capul...nu, nu era genul acela de dragoste de partener, în cuplu, cum simţea pentru Andrei, ci sentimentul miraculos, pe care nu-l mai trăise nicicând, al unei forţe copleşitoare, răscolitoare...o putere inimaginabilă şi totodată extrem de bună, de benefică, încărcată de Iubire... Era ca şi cum fata ar fi fost încălzită de razele unui Soare intens spiritual, un soare a cărui putere creşte cu fiecare minut...
„Padre” era poate chiar un „tătic” al galaxiei, se gândi Ana extaziată şi extrem de recunoscătoare pentru că fusese ea cea aleasă pentru experienţa aceasta cu extratereştrii Frăţiei Albe, cei care mai ţineau încă la supravieţuirea terrană, şi nu în orice condiţii, ci numai în Bine.
Ceea ce era vital acum, îi transmise Padre telepatic, era saltul în conştiinţă, care era un efort individual...pe care „Ei” îl puteau doar amplifica sau potenţa, dar în niciun caz mistifica sau înlocui.
Mai precis, doar prin efortul fiecărui suflet de pe Pământ pentru ridicarea conştiinţei şi spiritualităţii sale, era posibilă schimbarea soartei Pământului.
Conceptul de masă critică nu era o simplă vorbă.
Pragul de la care numărul de oameni conştienţi îl întrecea pe al celor involuaţi, insensibili, fusese depăşit mai demult şi bunii veghetori ştiau asta. De aceea, în orice moment erau pregătiţi să intervină direct.
Se gândeau să fie ca o minune colectivă, prin care de la o zi la alta, oamenii se vor trezi înnoiţi şi preschimbaţi, sau trebuiau să lase viaţa să-şi urmeze cursul firesc, deşi sesizau ceea ce era evident, că descurajarea celor merituoşi era mare, mai ales în ţări ca R.
„Cum aveau ei să acţioneze?” se întrebă Ana, urmând cursul gândurilor „bătrânului” părinte, care-i dăduse acces telepatic către Sine.
“Altfel decât sunt eu capabilă să concep”, mai gândi ea, înainte de a cădea într-o nouă repriză de somn, de data aceasta un somn plin de vise prevestitoare, cu multe mesaje pentru pământeni.
(to be continued)
