Adio, dar ..rămân cu tine!

 Este foarte târziu în noapte, până și pisica (mai bine zis motanul) a trecut la somnik profund, trasul pe dreapta cum se zice.

Ascult Radio Romantic, care adesea la astfel de ore se axează pe romanțe spaniole de grande sentiment, ca să le zic așa..

Iubesc atât de mult frumusețea, încât nu mă pot împiedica să nu mi-o doresc din tot sufletul, fie că e vorba de lucruri materiale deosebit de atrăgătoare sau sentimente, cărți, tot ce-mi aduce bucurie în suflet. Aș vrea să știu pe unde să o iau, dar subconștientul meu este foarte puternic încă și mă atrage, cel puțin noaptea în somn, în mrejele unor sentimente vechi, de cel puțin 6 ani și mai bine, adică de când am plecat din ANB..

Gândurile mele, cele strict subconștiente, se întorc spre el, acel El de care nu bănuiam că viața mă va despărți atât de abrupt și de implacabil, pentru totdeauna, pe veci. Nu-mi doresc să sufăr dar observ dimineața, la trezire și reamintire, cum visele mă dor aievea, fiindcă mă rănește dorul de el.. acel el cu care am petrecut atâta timp pe atunci, fără să fi simțit nimic, aparent, doar aparent.. În ultimii ani începusem să simt că înseamnă tot mai mult pentru mine, dar niciodată legătura nu a fost clară sau altfel decât profund ambiguă și, mă tem, strict unilaterală, adică numai din partea mea s-au dezvoltat acele simțăminte pe care pur și simplu nu le-am putut controla și ține în frâu. Nu-mi plăcea caracterul lui, dar îmi plăcea el cu totul.. just like that. A rămas o fantasmă care mă bântuie aproape în fiecare noapte și mă chinuie, mai ales că nici măcar vocea sa nu-mi mai este disponibilă, totul s-a tăiat, s-a tăiat profund și absolut definitiv. Cum să suferi pentru ceva ce nu ai stăpânit niciodată, decât poate în vise.. și nici atunci până la capăt. Mi-e tare dor de tine, M.., mă bântui și m-ai îndepărtat de lume, mi-ai tăiat orice dorință de a-mi reface viața cu un semen de-al tău, cu un bărbat oarecare, fiindcă tu ai însemnat pentru mine mai mult decât aș fi crezut eu vreodată, even in my wildest dreams of that specific time..

Nu aveam nimic în comun, dar ceva totuși s-a născut, oricât de straniu și de absurd ar părea!

Noapte bună și pace, dragule M., mai ales că numele tău adevărat nu-l știe și nu-l bănuie nimeni în afara sufletului meu încă rănit și neconsolat de tristețea de a nu te fi putut revedea de atât de mulți ani. Ești în visele mele în mod firesc, însă. Acolo te văd și te aud și sunt sinceră cu tine!

COVID a trăit la mine acasă

 ... și asta a însemnat penitență, suferință, dar și disciplinare și întărire ulterioară.

Luarea, asumarea unor decizii bazate pe o luptă cinstită.

Din tot ce a fost, mai ales suferință, transpirație, frisoane și tot soiul de febre, am ajuns să mă cunosc mai bine! Da, deci concluzia logică este că tot răul e spre Bine! Spre Binele suprem al ființei (mele).

Am primit multe conștientizări. Rezolvări pentru viitor. Un nou drum. Eram pierdută pe fostul drum.

Am înțeles multe despre mine. Și mai ales că mă complăceam într-un rol mărunt al propriei vieți. Victimă asumată a ciclului alimentar derizoriu, ce mi-e poftă aia mănânc și totdeauna când vrea ..mușchii mei (vorba vine).

Deci o să-mi gestionez altfel alimentația, poftele, Sănătatea și Puterea. Supușenia trupului. El trebuie să se supună minții, nu să-i dicteze acesteia, prin pofte permanente, absurde și necontrolate.

Cu părere de rău, mama este, a fost și rămâne exemplul negativ în această ecuație. Trăiește numai prin pofte. Știe să dea sfaturi la alții și să critice și să judece, dar pe sine nu se vede nici măcar la vârful nasului. Îmi pare rău pentru ea. Trăiește ca să-și satisfacă poftele și capriciile. E singura ei rațiune de  a fi. Și nici măcar nu-și dă seama, e așa de îngăduitoare cu sine. Totul îi este permis. Dacă o acuzi cu ceva, se ascunde după vârstă. Cică asta-i dă dreptul să .. așa și pe dincolo. Aiurea paravan! Ar trebui din contră, să-i fie rușine că la vârsta asta, nu conștientizează în ce cerc vicios se adâncește. Cum se spune pe românește, îți sapi groapa cu gura. Cu ceea ce bagi în ea.

Dar, nu-i așa, de aceea a dat Dumnezeu liber arbitru. Mama are alte lecții pe acest pământ. Dar refuză să învețe și ceva de la mine. Adică să privească în sine, să evolueze, să tindă spre mai mult, nu să râdă ca proasta cu loserii ăia de fiecare dimineață de la Neața cu Răzvan și Dani. Ăia sunt niște pierzători și ea odată cu ei. Nu învață din toate lecțiile alea aparent instructive decât să vrea mai mult. Și asta vrea și sistemul, să ne supună prin a vrea mai mult, devine coercitiv. Vrem mai mult, hrănim consumerismul, depopulăm planeta. Ne îndatorăm la bănci și la un sistem complet fals de valori.

Dar atât am avut eu de spus la această oră ciudată, nici de noapte perfectă dar nici matinală încă.

Covid-ul m-a vizitat și m-a frământat ca pe un lut încins. Am suferit enorm, am transpirat și m-am vlăguit cum mi-e greu să exprim în cuvinte. Dar am revenit!! Back on my feet again, cum zice bine Michael Bolton. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus ori ca Hercul înveninat de haina-i, focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării (din Odă în metru antic a poetului nepereche al neamului românesc).

Eu nu m-am îndrăgostit de Covid, ci de mine! Mi-am dovedit că rezist la mari intemperii și pot lua hotărâri strategice pentru viitor. Trebuie să ies din zona de confort delimitată de mama.

Da, există banii între noi, dar ăsta nu e un argument suficient de solid ca să mă sacrific psihic în favoarea ei, și de acum înainte! End of line..!

Și, să nu uit să spun că Îngerii m-au ajutat! Aproape i-am văzut cu cerculețe galbene în jurul patului, rotindu-se. Bruno a fost acolo cu mine, neîndoielnic. Mulțumesc făpturilor eterice, spirituale, care m-au ajutat atunci când mă agitam fără cuvinte, pierdută într-o mare neguroasă a disperării și lipsei de orizont..

Sunt numai eu cu Tine

 ... am simțit aceasta privind tabloul cu Bruno, cel aflat aproape de patul, de noptiera mea.

Simțisem nevoia unui dialog cu bunul meu prieten.

În postarea anterioară, aproape răcneam că "Trebuie să fac ceva!"

Acum, în urma unui dialog aparent mut, de câteva secunde, am simțit brusc că nu trebuie să fac ceva anume, ba chiar nimic, absolut nimic. Nu trebuie să fac, nu trebuie câtuși de puțin să am .. tot ce este necesar este să Fiu. Prezentă în viața mea dar și a altora, ca ființă pură de lumină și iubire. Asta e tot. Să fiu.. 

Bruno mi-a spus la un moment dat: "De ce îți dorești ATÂTEA, când singura ta zestre este Nemurirea ta?"

Mă întreb când o să înțeleg asta cu adevărat...

Continui să-mi doresc cărți și să mă ocup cu hobby-uri savante, dar singurul durabil este, poate, acest manuscris, ce scriu eu aici (chiar rar cum e), atâta rămâne până la urmă în sufletele celor care mă cunosc sau care încearcă să mă cunoască.

Când trăiești deplin în Credință, nu mai ai nicio Teamă. Nu ai de ce. Nici de moarte, nici de viață, cu toate implicațiile sale. Când știi, când devii conștient că viața în trup este efemeră și se poate sfârși oricând, că este limitată și chiar predestinată unui soroc, când înveți să te iubești și să te accepți pe tine însuți, atunci pur și simplu nu mai ai nimic de pierdut. Murim destul în timpul vieții, ca să spun așa. Când nu ne regăsim, când facem ce zic alții, fără a avea nicio semnificație pentru rostul și sensul nostru.. atunci e o abdicare și o moarte a sinelui tău suprem. Care a venit aici ca să se împlinească și să se desăvârșească. Să plece pur, după o viață trăită smerit.

Ce bine-ar fi să nu mai vrem (mai ales cu tot dinadinsul) și să nu mai facem (că trebuie, că zice lumea, că așa e normal sau mai știu eu de ce..), doar să Fim. Mesageri ai acelor stele din care am venit. Niște mesageri buni, empatici, iubitori și plini de energia cosmică a Luminii ce-o purtăm în noi.

Mă uit din nou la tabloul cu Bruno. Ce mai îmi șoptește el, ghidul și maestrul meu spiritual? Să mă orânduiesc, să mă dezvolt, să nu plec înainte de a fi fericită cu adevărat, fericită numai prin mine însămi.. fără să mai aștept nimic de la nimeni, nimic din exterior, doar să contribui eu, să mențin eu conexiunea și să nu dezertez înainte de a veni vremea.

Într-un fel, am  cam spus Tot în seara asta.

Noapte bună și pace, amicii mei de pretutindeni!

Trebuie să fac ceva!

 Am mai vorbit, cred, despre a fi, a face și a avea.

În momentul de față, ca să fiu cu adevărat - simt că trebuie să mă apuc să fac anumite lucruri. Problema mea este ambiguitatea, adică nu sunt prea convinsă de ce anume ar trebui să mă apuc. Uneori cred că este scrisul, alteori cititul.. sau de fapt simt că orice mă rupe de atot-puternicul instrument actual, cel atât de dictatorial, este vorba neîndoielnic despre Telefonul Mobil, și în speță Smartphone-ul, cel care ne-a înrobit literalmente pe toți. Este deja clasică remarca că, dacă te afli în metrou în București, din 6 locuri ocupate pe scaunele de vizavi de tine, 100% din personaje își butonează telefonul. De multe ori, nu e vorba neapărat de tineret, ci de oricine, indiferent de vârstă. Ideea e că, dacă cineva și-a propus să ne înrobească cu ..o extensie a mâinii, atunci clar că a reușit. Parcă niciodată în istoria lumii nu am observat așa o dependență a omului de un obiect.

Revenind la ideea cu care începusem, îmi doresc foarte mult și în primul rând să nu mai fiu distrasă! Telefonul asta face. De fapt, face prea multe. Poze, scrisori, mesajele uneori importante de pe Whatsapp (îmi vine de multe ori să-l supranumesc "What's the fuck up????!!", ce tot vreți de la mine?..

Unde e liniștea posibilă, dezirabilă.. unde este mult-visatul concediu al minții? Cu toții am vrea să fim puțin lăsați în pace, dar acum nu se mai poate. Trebuie să-mi verific telefonul, trebuie să văd dacă nu a avut loc vreo schimbare de planuri..

Într-un fel, și TV-ul face asta, dar el parcă nu atrage același grad de dependență.

Este 2 noaptea și îmi propusesem să mă dezleg total de acele influențe la care mă refer, deja nefaste aș zice. Și tot mă întorc la ele, ca în povestea cu castravetele grădinarului. Cât se poate vorbi totuși despre dependența noastră de tehnologie? Fără îndoială că muuult, dar nu asta este intenția articolului de față.

Încerc din răsputeri să mă refac, să mă reconstruiesc.. dar mi-e tare, tare greu.. Am reușit cu chiu cu vai să scap de dependența cu cumpărarea de cărți în neștire, mai ales când am realizat că nu mai am spațiu fizic de depozitare, decât dacă aș ajunge să calc pe ele prin casă. Și nu se face. Puțin respect, totuși. Nu mai cumpăr cărți, dar ce mi s-a năzărit?.. Brățări din cristale sau din pietre semiprețioase. Și asta poate fi o manie, pentru un timp. Aproape s-a încheiat. Dar cu scurgeri financiare destul de însemnate, considerabile. Nu ar fi trebuit, nu-i așa?.. Dar dacă eu consider că merit și că vreau și că îmi este la îndemână și la latitudine să mi le procur și să le port, atunci clar că nimeni și nimic nu mai îmi stă în cale. Însă, decât să mă lălăi pe telefon sau laptop dintr-o brățară în alta sau dintr-o carte într-alta, nu mai bine mă ocup de ceea ce ar putea reprezenta scopul vieții mele?..

Cu adevărat m-am schimbat în ultima vreme. Am început să văd lucrurile, oamenii tot mai clar. Înainte nu eram prea atentă.. dar ce important este să acorzi mare atenție la ce ți se spune, fiindcă de multe ori nu vei mai avea șansa să ți se repete acele informații.. Cineva îți povestește ceva, iar tu rămâi în lumea ta și cuvintele sale trec pe lângă tine.. Mai târziu ai da orice să fi fost atent atunci, fiindcă povestea unor lucruri esențiale din viața unui om, unui apropiat, nu se mai repetă. Tot ce ignori la un moment dat, poate deveni mai târziu o pierdere, o lacună. Lupta în viața asta se dă de fapt pentru atenția noastră.. fiecare vrea să te capteze, fie el om sau obiect (cum tot ziceam, telefon, TV, banii cu promisiunile lor..) Noi nu suntem într-adevăr capabili de atenție distributivă, sunt foarte puțini Napoleoni printre noi, ..slavă Domnului. Dar suntem, din păcate, cu energia și atenția foarte risipite. Nu concentrate unde ar trebui. Și ar trebui să fie îndreptate spre cunoașterea de sine, cea veritabilă și constructivă. Spre folosirea aptitudinilor și calităților personale pentru a face din lumea asta un loc mai bun, în mod (aproape) dezinteresat.. Sună însă așa .. a reclamă, a simplă dezvoltare personală atât de vehiculată în ultimii ani. Dar nu sunt vorbe goale, nu vreau să impresionez, nici măcar nu am idee cine și dacă îmi citește spusele.. Ci poate pe mine trebuie să mă conving că trebuie să fac ceva, că am venit pe acest Pământ cu un scop și o menire de care simt în mod clar că m-am îndepărtat, mai ales de când s-a năpustit tehnologia asupra mea, asupra noastră.. 

Este necesar să fac ceva! Mă simt foarte derutată și tulburată de acest deziderat care mi se impune, de mine însămi. Simt că trebuie să mă ocup de ceva important, nu să mai îmi pierd timpul cu prostii ci să-mi focalizez atenția și energia.. Care este însă obiectul concentrării? Pe ce-ar trebui să mă axez, pentru ca într-adevăr să merite și să mă reprezinte? Eu văd și în filme și în viață că majoritatea oamenilor se irosesc, fără să realizeze și fără să aibă frământări de vreun fel ..așa metafizice, cum am eu acum și nu de azi de ieri. Numai credința mă poate îndruma mai departe. Numai liniștea profundă poate să-mi dea direcția potrivită. Sunt conștientă de asta. Să fac un pic de Zen în mine. Să mă regăsesc cu adevărat. Deși obișnuiesc să meditez, ca o a doua natură, totuși nu mă pot liniști. De multe ori mă simt ca un arc viu, care trebuie să sară și să facă ceva în secunda doi, fiindcă (lucru constatat recent numerologic) am în numerogramă săgeata acțiunii (cifrele 7-8-9) care te împiedică să stai prea mult pe gânduri înainte să te apuci să faci ceva, desigur constructiv. Și astea se bat, logic, cap în cap. Dorința de zen cu starea de arc viu. Și mai e ceva, anume că nu am răbdare cu mine, nu știu cum ..să mă iau, ca să zic așa. Aș vrea să stau nemișcată în meditație dar apoi îmi aduc brusc aminte că o anumită activitate (gen plasarea unei comenzi sau urmărirea uneia, pe internet) mă surexcită și îmi deplasează atenția de la ceva important, care este căutarea celei mai de preț resurse. Și știm cu toții că cea mai de preț resursă și cea mai limitată (în ciuda aparențelor) este chiar Timpul. Iar starea cea mai dorită este Sănătatea. Nu prosperitatea. Sunt destui bogătași care sunt cu un picior în groapă și nu pot face nimic ca să schimbe asta. Sănătatea nu se poate cumpăra. Timpul nu se mai poate recupera, odată pierdut. Banii, în principiu, da. 

O să mă opresc aici. Nu sunt mai aproape de țintă ci parcă mai departe. Dar măcar am pornit în explorare și m-am rupt de tehnologie pentru mai multe clipe.. 

Oh, dacă am fi măcar cât de cât conștienți că va veni pentru fiecare clipa finală, și atunci îți vei mai dori măcar secunde în plus și nu va mai fi cu putință.. După o viață de popcorn și filme pe bandă rulantă, secundele nu ne vor mai ajunge și va fi prea târziu ca să ne împlinim menirea. De aceea nu voi înceta să-mi caut Adevărul meu ascuns, să-l revelez și să-l folosesc la cea mai bună treaptă a Bunătății, Credinței și Împărtășirii.

Love, always! (și cât m-am străduit până acum să nu folosesc niciun cuvânt în engleză, ca să mă deosebesc de generația lui "Super"

și a lui vlogger sau cool).

Noapte liniștită, dragilor, tuturor!

P.S. "Nu este păcat ca să se lepede, clipa cea repede, ce ni s-a dat?".. (sursă: poetul național nepereche).

Lipsa dorințelor este mai mișto decât împlinirea lor

 Mi-a trebuit foarte mult + o droaie de dorințe împlinite (!) ca să ajung la această concluzie. Voi continua în curând analiza acestui subiect, care chiar merită a fi dezbătut și cât de cât ..soluționat. Ce este mai importantă - liniștea sau căutarea? Care este mai tulburătoare? Tocmai aceasta este întrebarea, de față adresată.

Cu siguranță, ești mult mai tulburat atunci când crezi, simți, gândești că nu ai de ajuns, că mai este necesar ceva pentru a fi pe deplin fericit. Dar nu ai observat și nu este la mintea cocoșului că împlinirea și realizarea acelei dorințe sau necesități aparente, nu te conduce nicăieri? Nu vezi că doar bifezi o realizare și mergi apoi mai departe, dornic de alte ..bife?.. Mereu, mereu mai apare ceva! Adică, altceva de dorit. Este ca o rețea de sfârșit dar pe deplin amăgitoare. Nu rezolvi nimic, decât cheltui energie și resurse, inclusiv resursa principală a omului, care este Timpul. Pe de o parte, consumi timp pentru a-ți satisface dorința, iar pe de altă parte, timpul este pierdut din perspectiva vieții tale, timp irosit în căutări în loc să ..te bucuri. Da, să te bucuri pe deplin de tot ce ai (acumulat) deja, dacă asta mai are acum vreo semnificație pentru tine. Ai tot adunat, ai tot dorit.. și mă refer acum nu numai la obiecte tangibile, dar și la călătorii, la experiențe de viață, fiindcă, nu-i așa, ești un mare căutător.. Dar până la urmă?

Până la urmă, te asigur că ești pe deplin Zen atunci când stai trântit pe pat, să zicem la amiază, fără să fii obosit, fără să fii nemâncat, fără să ai nevoie de absolut nimic, și de afară soarele îți bate în ferestre. Poți să te îmbeți de acel soare și de frunzele mișcătoare ale copacilor și să nu-ți mai trebuiască nimic, sau poți foarte bine să devii conștient de ceea ce ..îți lipsea! Acest farmec blând și suav, această atingere a eternității însăși. Te asigur, câteva astfel de stări, te pot scoate Momentan din imperiul dorințelor iar dacă practici treptat această veritabilă și lipsită de efort - putere a prezentului (atât de trâmbițată în ultimii ani) ajungi în cele din urmă la concluzia din titlul acestui articolaș. Fiindcă dobândești o realizare inefabilă și inedită, iar tocmai asta era ceea ce-ți lipsea!

Îmi caut rostul pe lume.. Dar tu?

 Cred că am ceva de spus în orice domeniu dar am nevoie să mi se ofere subiectul, ca să-l pot ataca.

Mai adineauri am actualizat articolul de acum o săptămână despre zahăr, început și lăsat în coadă de pește, cum se spune.

Mereu am simțit că aș face bine să scriu, că poate de aceea îmi și place să stau noaptea până târziu, am prima meteahnă a scriitorului gata bifată.

Aș dori să spun cititorului meu (cine e el, al său profil personal nu-l prea cunosc, fiindcă nu-mi comentează niciodată postările..) multe povești antrenante și demne de a fi urmărite, toți avem nevoie de povești, povestiri, relatări, noi aparent negăm asta dar ele ne țin în viață, ne sunt necesare pentru a ne simți angrenați în ceva mai important, mai înalt, mai presus de o biată viață monotonă și lipsită de sens, cum multora le pare a lor...

Povestea ta începe atunci când realizezi ce îți permite cel mai bine să te exprimi în această viață. În ce domeniu poți crea Magie. Eu mă pot juca cu cuvintele relativ ușor, dar mai am de exersat, mi-am cam ..irosit mâna, ca să zic așa. Alții jonglează cu bucatele în bucătărie, eu la capitolul ăsta nu mă bag fiindcă nu mă atrage deloc, deși am încercat și nu e chiar greu, totul e să vrei, să-ți dorești să te implici.

Rămân la părerea să ne implicăm numai în ceea ce este vocația noastră!

Cât despre managerii de firme, cei talentați cu adevărat în acest domeniu sunt atât de puțini, dar atâția își încearcă norocul aici din dorința de câștig, dar lipsiți de atâtea calități necesare, gen tact psihologic, discernământ în lucrul cu oamenii și nu numai, apoi capacitate de analiză și sinteză, statistică, logică și probabil altele..

Ideea e că în multe domenii s-au aciuit foarte mulți nechemați, bazându-se nu pe talente naturale, ci pe recomandări de la rude și prieteni, mai pe scurt zis. Bineînțeles, în domeniul politichiei nu mai zic, acolo exultă de nechemați și parveniți și oameni cărora unora le lipsește o doagă sau mai multe, de ce nu..

Ca să scriu despre ce este la ordinea zilei ar trebui să fiu foarte bine informată, iar eu nu am deocamdată dorința, puterea și interesul de a mă informa direct și nemijlocit ci o fac prin intermediul mamei, care vede/aude/știe multe dar poate că mi le dă deja pline de interpretările ei, deși îmi pare o persoană destul de obiectivă și în temă de multe ori, nu pe lângă ea (tema!).

Poate că vorbim ca să ne auzim vorbind, poate că nu. Poate ne facem încălzirea pentru ce va urma, mai știi?

Nu vreau să pornesc cu idei preconcepute, fapt pentru care încep să scriu fără un subiect deliberat. Cel cu zahărul l-am abandonat destul de rapid, vezi bine ca să nu-mi intre în sânge iarăși, de abia mă lupt să-l scot din sistem.. și ce bine că nu-l mai văd la față !

Despre ce va fi imaginea articolului de față? Nici asta nu știu încă, o să descopăr odată cu ..voi, după ce scormonesc prin baza mea de fotografii din PC.

Pentru moment mă opresc, ca să nu vă duc cu vorba și să nu realizez nimic din ce-am promis. Dacă aș fi promis...

Am găsit o fotografie din octombrie 2019, când am mers la o lansare de carte a lui Laurent Gounelle, un mare favorit al meu, îi iubesc cărțile, este un tip spiritual, deștept, modest și plin de harul scrisului. Cum de am dat peste poza asta chiar acum?? Poate asta mă va îndemna realmente să scriu, să ajung ca și el, scriitor de notorietate internațională.

OPRIȚI OFENSIVA ZAHĂRULUI

Nu voi scrie vreun articol formal, dietetic.. gen ..că ne îngrășăm datorită zahărului în exces, etc.. uitând că într-un fel ne îndulcește viața. Nici nu-i iau apărarea, dar nici nu-l pot nega în totalitate.

Este plăcut, îndulcește existența însă rotunjește formele.. eu știu foarte bine despre ce vorbesc, fiindcă până acum l-am adulat, venerat, m-am prosternat ca în fața unui zeu atotputernic și dominator, căruia nu-i puteam rezista. Un zeu care putea contracara orice așa-zisă nefericire, devenind însă chiar el o sursă de nemulțumire crescândă.

Se impun desigur măsuri drastice, fiindcă acest zeu mi-a intrat în sânge, ca la orice dependență.

Mi s-a spus că dacă nu voi consuma dulciuri 21 zile, voi putea să renunț la ele 4 good. Asta și intenționez. Au trecut deja 7 din cele 21 zile ale ..rețetei. Un pic de rezultate au apărut deja, ce bine, nu-i așa?..!

În orice urare de bine, se inoculează și ceva vizibil dulce, am I right or what?..

Oare voi urma pașii în continuare, așa cum (mi) se cuvine? Asta dacă mă respect cu adevărat, pe mine ca suflet și ca trup - un dar divin..

Multă lume (își) promite, cât de puțină lume reușește să se lupte cu ceva atât de ..la îndemână. Dacă nu mai ai adversarul în fața ta, l-ai bătut deja! Pierde prin neprezentare! Nu mai cumpăra nimic dulce și el va pierde jocul, după 21 zile lipsă la competiție.

Să fie așa, să nu fie?..

N-am decât de pierdut dacă nu încerc, atâta cât ține de mine.

Și ține, destul de mult. În noi se află toată puterea, de noi înșine și de calitatea gândurilor noastre depinde destinul nostru și calitatea vieții însăși..

Hai să mai vedem.. desigur că nu e singurul subiect care mă preocupă, în lupta aparentă cu destinul. Ce bine că nu este implacabil. Ce bine că ne stă în putere să ne luăm la trântă cu acea entitate negativă din interiorul fiecăruia și să facem astfel încât s-o punem zilnic la pământ, să nu-i mai permitem să se inoculeze.. deviez desigur de la subiectul du sucre.

Puritatea noastră interioară necesită un efort continuu de purificare! Nu e ușor! Cine a zis că viața e ușoară, sau că e dreaptă?.. Nici bogații nu sunt prea fericiți, cu toți banii din lume există nemulțumire și țeluri care aparent nu pot fi atinse, există frici, temeri și multă-multă prostie, din prea păcate.. Da, exact, de la multe păcate..

Voi continua, dar poate voi dansa pe altă muzică, cu un alt titlu..

Pe curând, mes chers amis!

Anul Nou cel Fericit

 Este 1 ianuarie înainte de zori, pur și simplu nu am putut adormi profund..
Mă tot gândesc: vreau ceva, îmi propun ceva anume, am anumite decizii legate de acest an?
Mă tem, sau mă bucur s-o zic, că NU.
Nu vreau nimic, absolut nimic, nu am așteptări anume, nu am deziderate, nu îmi propun marea cu sarea, fiindcă oricum, după cum bine se zice, Dumnezeu râde de planurile noastre, oricât de realiste ar părea ele.
Îmi doresc totuși ceva: să fiu fericită, să păstrez starea asta minunată de Binecuvântare și de armonie dinlăuntrul meu. Sunt mulțumită. E bine. Sigur că este loc de mai bine, dar ideea este că, în spiritul vremurilor care îi validează tot mai adesea valoarea, RECUNOȘTINȚA pentru ceea ce avem deja trebuie pusă la loc de cinste! Ea este prima mulțumire pe care i-o aducem implicit lui Doamne - Doamne, anume că recunoaștem câtă grijă a avut deja de noi, ca să ajungem așa cum suntem în momentul de față. Mă bucur că trăiesc, mă bucur că mă simt bine și sunt în linii mari sănătoasă, în echilibru, fericită și împlinită. Cu siguranță că îmi lipsesc anumite lucruri/anumiți oameni cu un rol aparte în viața mea, dar este probabil că așa trebuie să fie acum, ca să mă pot dezvolta spiritual, să-mi pot crea sau consolida o anumite viziune despre viața mea, despre ce-mi doresc sau nu. Sunt foarte Recunoscătoare, regăsesc adesea mulți îngeri în jurul meu, îndeobște mama mea care mă iubește enorm și pisoiul Țurțurel, care și el, de asemenea, este iubitor și plin de afecțiune. Cu asemenea companie, ce și-ar mai putea dori cineva?
Trăind în recunoștință și iubire față de semeni, mai multe ni se vor adăuga nouă, am această convingere. Cu timpul, am ajuns să recunosc ce important este să fii iertător și înțelegător, să nu-i mai judeci pe toți după calapodul tău. Este imperios necesar să-ți ieși din ego, ca să înțelegi câte ceva despre ceea ce te înconjoară, firea lucrurilor, ca s-o numesc așa.

Mi-e dor poate de iubirea romantică dar sincer vorbind, nici nu-mi mai amintesc cum e .. să aștepți cu nerăbdare, să idealizezi o altă ființă umană, să-ți vină să te predai (to surrender) în fața Iubirii copleșitoare.. nu, chiar nu mai știu, sunt doar vagi și idilice amintiri. Am uitat de asta. Cel mai adesea îl visez pe M., pentru care nu cred că am însemnat mare lucru. Îl visez noaptea, nu la figurat. La figurat pe nimeni. Pe el, aproape obsesiv și foarte des, în unele perioade. De ce?? Să fi fost o iubire mare din parte-mi, sau doar puterea obișnuinței?... He, he, hei chiar nu știu ce să zic. Poate că numai hipnoza mi-ar da răspunsul, dar Bruno nu ne-o recomandă. De aceea, am și eu niște dubii legate de folosirea ei în tentativa de auto-cunoaștere sau de auto-modelare.
Revenind la începutul postării, nu-mi doresc nimic nou, ci doar să continui să mă simt bine cu viața mea, în ea adică. Faptul că stau atât de bine cu timpul meu este un atu pe care îl am în mod evident în raport cu majoritatea celor care aleargă să-și câștige existența sau să-și crească copiii, să zicem. Am timp pentru mine însămi, și ce poate fi mai valoros? De aceea, mă simt binecuvântată și mă bucur, de aceea în acest moment nu pot formula altceva. Este bine. 
Urez cititorilor mei un An Nou fără așteptări excepționale, decât poate de la propria ființă. Adică ce poți face tu pentru tine, nu așteptări absurde de la mediu sau de la alte persoane și împrejurări. Sunt adepta auto-construcției destinului. Minunile ni se vor adăuga nouă, dacă îl preacinstim pe Dumnezeu din noi!