Ca intotdeauna,
viata/aventura/experienta mea spirituala este ceea ce ma defineste si ma
preocupa. Ma impinge mereu inainte. Progresiv, gradual, cum vrei sa-i spui.
Fiecare zi pune o caramida la
temelia sufleteasca a trecerii mele prin existenta.
Acum ascult Ceaikovski, cu mare
placere.
Din copilarie, a fost preferatul
meu.
Este extrem de complex sufleteste,
sensibil si tamaduitor prin muzica lui, la care nu poti decat vibra.
Incepusem in ianuarie, aici, pe
blog, sa vorbesc despre o cautare si o regasire.
Apoi, in februarie, am dezvoltat o
dorinta, insa nu o realitate, din pacate.
Unii au tras concluzia ca sunt
indragostita, dar de fapt nu faceam decat sa pledez pentru dragostea perfecta,
care pana la urma, dupa cum o dovedeste viata, este un ideal romantic de
Neatins.
Asa cum, in ianuarie, vorbeam despre
revelatia unei iubiri, care era reala pentru mine si era la inceputurile ei (cu
un an in urma), asa cum vadea si titlul „Iluzia statorniciei” deja divulgam
sfarsitul ...inerent al oricarei relatii care porneste cu idealuri foarte
inalte.
Adica pana la urma te desparti de
partener ca de o haina devenita intre timp prea stramta.
Sau te casatoresti, din graba multa
de a nu mai fi niciodata singur, de a avea si a creste impreuna copii, etc, dar
mai tarziu sau mai devreme (parerea mea) relatia se sfarseste prin celebra
sintagma „singuratate in doi”.
Un scriitor care-mi place spunea la
un moment dat ca pe pamant n-ar mai fi razboaie si nici chiar conflicte majore
daca fiecare om ar fi capabil sa petreaca un timp singur.. Adica reflectand,
regasindu-se pe sine, fiindu-si propriul terapeut spiritual, vindecandu-si
ranile prin propria putere, ca sa spun asa.
Daca am fi mai aproape de noi
insine, ne-am intelege mai bine unii cu altii si unii pe altii. Dar realitatea
sta altfel: oamenii sunt in majoritate egoisti, conflictuali, malitiosi sau
chiar cinici fata de defectele altora, nevazandu-se pe sine, nestudiindu-si
propria personalitate si neevaluandu-si hibele personale.
Si pana la urma cand te cunosti...te
recunosti.
Numai sa fii sincer. Pana la capat.
In ce priveste dragostea, de cate
ori vad cupluri de indragostiti, mai tineri sau mai ..adulti, ca varsta, imi
pun intotdeauna aceeasi intrebare grava si serioasa, fara tendinta de a-i
ironiza, minimiza sau a-mi compara situatia de persoana singura cu a lor: cat
va dura aceasta iubire? Este tot o efemerida? De la ce lucru mic se va sfarsi?
Sau, pur si simplu vor evolua diferit, unul mai mult, altul mai putin, treptele
diferite de dezvoltare interioara ducand la ireconciliabilul, pana la urma
tragicul sfarsit al relatiei?..
Ani si ani de zile am crezut si am
vorbit cu convingere despre dragostea suprema, absoluta, care invinge orice
obstacol.
Dar obstacolele interne sunt atat de
greu de anticipat. Fiecare om este construit altfel.
Fiecare se apropie mai mult sau mai
putin de Absolut, de fericire prin sine dobandita, de intelesuri profunde, sau
dimpotriva, de seci si rele concluzii, dupa cum il duce capul.
Insa continui sa cred cu ardoare, nu
in dragostea Perfecta, ci in faptul ca Tinta si Destinatia Finala este Lumina.
Aceea interioara, de nealterat si de nezdruncinat.
De acolo nu te poate „rupe” nimeni.
Si mai cred ca intr-o buna zi
Adevarul, Dreptatea, Bunatatea, Iubirea si Respectul fata de orice forma de
Viata, vor triumfa.
In acest spirit este bine sa ne
straduim, caci altfel ne vom deprima peste masura.
Si nu merita. Nu merita sa-ti dai
viata peste cap fiindca unul a spus sau altul a dres.
Trebuie sa-ti ramai fidel tie si
pentru asta trebuie mai intai sa te cunosti.
Si ca sa-l parafrazez pe cel mai
mare geniu pe care l-a dat neamul romanesc, poetul Mihai Eminescu, indemnul meu
merge mana in mana cu al lui:
„Tu aseaza-te deoparte, Regasindu-te
pe tine, Cand cu zgomote desarte, Vreme trece, vreme vine”. (Glossa)
