Florile sufletului

Ca intotdeauna, viata/aventura/experienta mea spirituala este ceea ce ma defineste si ma preocupa. Ma impinge mereu inainte. Progresiv, gradual, cum vrei sa-i spui.

Fiecare zi pune o caramida la temelia sufleteasca a trecerii mele prin existenta.

Acum ascult Ceaikovski, cu mare placere.

Din copilarie, a fost preferatul meu.

Este extrem de complex sufleteste, sensibil si tamaduitor prin muzica lui, la care nu poti decat vibra.

Incepusem in ianuarie, aici, pe blog, sa vorbesc despre o cautare si o regasire.

Apoi, in februarie, am dezvoltat o dorinta, insa nu o realitate, din pacate.

Unii au tras concluzia ca sunt indragostita, dar de fapt nu faceam decat sa pledez pentru dragostea perfecta, care pana la urma, dupa cum o dovedeste viata, este un ideal romantic de Neatins.

Asa cum, in ianuarie, vorbeam despre revelatia unei iubiri, care era reala pentru mine si era la inceputurile ei (cu un an in urma), asa cum vadea si titlul „Iluzia statorniciei” deja divulgam sfarsitul ...inerent al oricarei relatii care porneste cu idealuri foarte inalte.

Adica pana la urma te desparti de partener ca de o haina devenita intre timp prea stramta.

Sau te casatoresti, din graba multa de a nu mai fi niciodata singur, de a avea si a creste impreuna copii, etc, dar mai tarziu sau mai devreme (parerea mea) relatia se sfarseste prin celebra sintagma „singuratate in doi”.

Un scriitor care-mi place spunea la un moment dat ca pe pamant n-ar mai fi razboaie si nici chiar conflicte majore daca fiecare om ar fi capabil sa petreaca un timp singur.. Adica reflectand, regasindu-se pe sine, fiindu-si propriul terapeut spiritual, vindecandu-si ranile prin propria putere, ca sa spun asa.

Daca am fi mai aproape de noi insine, ne-am intelege mai bine unii cu altii si unii pe altii. Dar realitatea sta altfel: oamenii sunt in majoritate egoisti, conflictuali, malitiosi sau chiar cinici fata de defectele altora, nevazandu-se pe sine, nestudiindu-si propria personalitate si neevaluandu-si hibele personale.

Si pana la urma cand te cunosti...te recunosti.

Numai sa fii sincer. Pana la capat.

In ce priveste dragostea, de cate ori vad cupluri de indragostiti, mai tineri sau mai ..adulti, ca varsta, imi pun intotdeauna aceeasi intrebare grava si serioasa, fara tendinta de a-i ironiza, minimiza sau a-mi compara situatia de persoana singura cu a lor: cat va dura aceasta iubire? Este tot o efemerida? De la ce lucru mic se va sfarsi? Sau, pur si simplu vor evolua diferit, unul mai mult, altul mai putin, treptele diferite de dezvoltare interioara ducand la ireconciliabilul, pana la urma tragicul sfarsit al relatiei?..

Ani si ani de zile am crezut si am vorbit cu convingere despre dragostea suprema, absoluta, care invinge orice obstacol.

Dar obstacolele interne sunt atat de greu de anticipat. Fiecare om este construit altfel.

Fiecare se apropie mai mult sau mai putin de Absolut, de fericire prin sine dobandita, de intelesuri profunde, sau dimpotriva, de seci si rele concluzii, dupa cum il duce capul.

Insa continui sa cred cu ardoare, nu in dragostea Perfecta, ci in faptul ca Tinta si Destinatia Finala este Lumina. Aceea interioara, de nealterat si de nezdruncinat.

De acolo nu te poate „rupe” nimeni.

Si mai cred ca intr-o buna zi Adevarul, Dreptatea, Bunatatea, Iubirea si Respectul fata de orice forma de Viata, vor triumfa.

In acest spirit este bine sa ne straduim, caci altfel ne vom deprima peste masura.

Si nu merita. Nu merita sa-ti dai viata peste cap fiindca unul a spus sau altul a dres.

Trebuie sa-ti ramai fidel tie si pentru asta trebuie mai intai sa te cunosti.

Si ca sa-l parafrazez pe cel mai mare geniu pe care l-a dat neamul romanesc, poetul Mihai Eminescu, indemnul meu merge mana in mana cu al lui:

„Tu aseaza-te deoparte, Regasindu-te pe tine, Cand cu zgomote desarte, Vreme trece, vreme vine”. (Glossa)