Veştile Ancuţei

Bună ziua, stimaţi cititori din blogosfera mea :)

Aş vrea să scriu ceva foarte serios şi memorabil, dar ştiu că, în adancul sufletului, nici eu şi nici voi nu ne dorim aşa ceva.

Avem nevoie de ceva „fâşneţ” şi înţelept, în acelaşi timp.

Apar nenumărate cărţi, cu teme atât de diverse, de la violenţa domestică la psihologie infantilă, de la dezvoltare personală la spiritism, de la călătorii la astrologie, de la mecanismele fizicii cuantice aplicate vieţii de zi cu zi până la...

Mă opresc deocamdată aici cu enumerările, mai ales că se pot genera asociaţii între domenii care nu au nicio legătură între ele, tocmai fiindcă le-am alăturat... şi ce frumos se creează asociaţii de cuvinte..

Oricum, nu era o enumerare exhaustivă. Nici nu prea avea cum.

De fapt, pornind de la respectiva enumerare a răsărit o mare nedumerire de-a mea: despre ce aş mai putea eu să scriu, ca să aduc o undă nouă, proaspătă, în literatură, în creaţie în general?

Doamne, s-a scris atâta, şi despre atâtea! Ca să nu mai spun că multa lume nu mai citeşte nimic şi s-a tâmpit literalmente cu televizorul, cu calculatorul şi cu telefonul mobil? Se poate vedea asta cu ochiul liber, nu vreau să intru în truisme, în lucruri îndeobşte cunoscute, comune..

Aşadar, revenind ..la oile noastre, a rămas în literatură, cumva, vreun colţişor neacoperit?.. Pot să mă strecor şi eu cu un mic roman de ..iluzii pierdute, în vârtejul acesta al unei literaturi care se dezvoltă prea haotic, după gustul meu?.. Sau mai bine spus, vine în întâmpinarea tuturor gusturilor posibile...

Îmi doresc foarte mult să scriu şi eu ceva, dar în egală măsură îmi doresc ca acest ceva să fie original, să intre într-o breşă şi să pătrundă pe o nişă nedescoperită de niciunul dintre actualii...

Poate că în subsidiar îmi doresc să fiu renumită, dar în principal vreau să aduc un suflu nou, din viaţă în literatură, şi dacă ar fi posibil, aş face şi invers, ca să fiu sigură că am influenţat ceva şi eu în conştiinţa oamenilor, cu scrierile mele.

Citesc „Micul Prinţ” de Saint-Exupery şi mi se pare teribil de original, de diafan, iar în aceeaşi măsură foarte simplu scris, dar deloc facil. Pentru cine poate face distincţia între cei doi termeni, desigur :)

Şi dacă m-ar întreba cineva aşa, într-o doară: „Dar despre ce vrei tu, domnişoară Ancuţa, să scrii?..”, eu i-aş raspunde: „Despre tot şi despre orice. Am descoperit recent că viaţa omului adult este mult mai simplă (şi mai idioată, prin repetabilitatea ei, aş adăuga) decât mă aşteptam când priveam totul încă cu mintea şi inima de copil”.

Inocenţa nu m-a părăsit, cel puţin nu în totalitate, din fericire.

Să iau viaţa de la început, cum zic unii că ar dori, eu n-aş mai face-o. Ar însemna iar să încep cu scutece şi ..usturimi, cu bolile copilăriei, cu mersul la grădiniţă, la şcoală, fie iarnă fie vară, încartiruit(ă) în sistemul de învăţământ al vreunui stat oarecare, de pe mapamond, iar cu teze (şi antiteze, aş adăuga, pentru fluenţa limbajului), apoi examene, trepte, diplome, poate masterate, poate doctorate, etc etc.  Asta fiindcă ştiu sigur că îmi place şi îmi va plăcea întotdeauna să studiez, până în pânzele albe, sau barem să citesc, cu multă sete.

Aici, la birou, se desfăşoară o parte din Universul meu. Îmi petrec atât de mult timp aici, cu familia mea de la serviciu, încât nu pot şi nu ar trebui să pun o demarcaţie foarte clară şi distinctă între „cine sunt eu la muncă” şi „cine sunt eu în timpul liber”. Liber cu adevărat este cel care se simte la fel peste tot...

Majoritatea creează chiar o graniţă între cele două noţiuni...

Ei nu realizează că aici se desfăşoară tot o parte din Viaţă. E tot viaţă, parte din limitata noastră..în timp..viaţă, chiar dacă sunt ore când am vrea să „rupem uşa” şi să plecăm nestingheriţi, aproape văzând cu ochii..

Libertatea este scumpă oricui, dar absolut toată lumea plăteşte un preţ pentru ea, sunt absolut convinsă de asta. Ce vreau să spun?..

Că cei bogaţi şi foarte bogaţi, aparent cei mai liberi oameni de pe pământ, cei care nu mai ştiu ce să facă cu timpul lor, îşi ruinează sufletul, de prea multe ori, încercând cu zel să-şi consume timpul şi libertatea (cele 2 noţiuni aparent înrudite), la intensitate maximă, ori, şi mai rău, să se concureze între ei, în plan material, desigur...

Alţii, prea săraci ca să ridice privirea şi nasul în sus şi să vadă lumea şi în varianta ei elevată, sunt înglodaţi într-o stare de materialitate aproape bolnăvicioasă, de care rareori se vor tămădui.

Pentru ei, doi + doi = patru, şi subiecte mai „sofisticate”, mai tulburi, sau de pe planuri puţin mai abstracte, nu vei putea atinge cu ei. Dar nu e vina lor, poate a karmei lor, neeliberată încă „din încleştare”.

Offf, de m-ar urmări cineva aici, cu atenţie, chiar m-aş bucura.

Eu ascult muzică sentimentală, moale, frumoasă, în timp ce scriu toate astea, şi încerc să mă bucur şi să mă detaşez de toate mizeriile zilnice şi nimicurile de doi bani, aş zice, cu care viaţa ordinară încearcă să vă îmbibe, cu orice preţ.

În ce priveşte materialitatea celor săraci...s-ar putea să cam greşesc cu generalizarea; sunt prea mulţi bogaţi care tocmai datorită bogăţiei nemăsurate nu văd de lungul nasului şi sunt înguşti, limitaţi, mârlani, adică de-a dreptul mărginiţi sufleteşte...sau oameni foarte săraci dar cu orizont abstract nemărginit..chiar cunosc destule specimene din ambele categorii, şi în viaţa mea personală şi din cele prezentate cu atâta zel de mass-media..

Ce să mai vorbim de empatie, de compasiune...!

Astea sunt calităţi rare, nu oricine se bucură de ele.

Sunt oameni care ne împresoară, care urlă şi ţipă şi nu-şi menajează tovarăşii de drum (în călătoria vieţii, mă refer) cu niciun chip. Ei nu au capacitatea de a se pune în pielea celuilalt, de a simţi jignirile pe care le aduc ridicând vocea, răstindu-se, considerându-şi punctul de vedere ca unicul bun, valabil în absolut orice situaţie..

Doamne, ce absurd. Să crezi că tu deţii monopolul adevărului, pe un pământ unde ..relativitatea e la ea acasă, ca să zic (cel puţin ) aşa. Aşadar, mă înclin în faţa dvs, publicul meu neştiut de pe blogul meu, şi vă întreb pe Voi: ce roman captivant să vă dedic? Despre ce să vă scriu, care nu s-a mai scris/spus încă, care să vă captiveze şi să vă intereseze...chiar să vă motiveze (la o adică) ? Chiar să vă marcheze, aş zice, dar n-aş vrea să pară ca o exagerare sau o dovadă de lipsă de modestie.

Vă iubesc, pe voi cei care mă citiţi, tocmai fiindcă aveţi puterea şi răbdarea să mă urmăriţi. Cu toată lipsa mea de consecvenţă în ceea ce priveşte periodicitatea apariţiilor ..aici, voi mă iertaţi şi mă asteptaţi la o „revedere”, oricând va fi să fie.

În privinţa subiectului tabu, dragostea, vă mărturisesc că nu am noutăţi: sunt tot detaşată, tot liberă, adică vreau să spun un spirit liber şi nelegat.

E greu, foarte greu, să îţi găseşti Sufletul-Pereche, dar sunt convinsă că se poate, că nu e niciodată prea târziu şi că viaţa îţi acordă numeroase şanse şi oportunităţi, numai să nu fugi tu şi să le refuzi şi să le negi şi să nu le vezi, din încăpăţânare sau prostie...

Cam atât pentru azi (vorba lui Osho, favoritul meu din zona gândirii abstracte)..

Pa, şi pe curând, sper!