Înaintau greu prin furtuna ce se pornise.
Ştergătoarele puternicului autoturism de teren abia puteau răzbi ploaia în rafale, înlăturând-o valuri-valuri, ploaie care însă părea a-i îneca impreună, înăuntru…
Era o ploaie de luna mai dar dura deja, neobosită, de mai multe ore…
Ea se simţea secătuită, de întrebări, de nerăbdare, dar şi de puţină teamă.
Într-un târziu, îndrăzni să rupă tăcerea :
- Ce ploaie infernală ! Parcă bate Dumnezeu darabana în clădiri, cu degetele… Aş vrea să ajungem odată...
- Vrei să ajungem, dar nici măcar nu ştii unde te duc…
- M-am lăsat pe mâna ta. Mai demult. Acum sper să mai destrămăm din secrete.
- Treptat, iubita mea. Nu vreau să te surprind prea tare şi dintr-o dată !
- Oricum, sunt surprinsă că te-am cunoscut. Că există cineva ca tine. Azi ne-am şi văzut, în sfârşit, pentru prima oară. Eşti fermecător, peste aşteptări.
- Şi tu la fel. Sau, eşti mai mult decât atât, ca să ridic miza. Complimentului.
- Ne potrivim oare ?
- Poate.
Depinde de câtă răbdare ai cu mine. Femeile în general nu prea au răbdare, nu le place să aştepte, să fie ţinute în suspans.
La capitolul ăsta te-ai comportat destul de bine.
- Şi ţine seama că acum conduci la 2 noaptea prin ploaia asta nebună, am depăşit Sighişoara şi tot nu vrei să-mi spui încotro ne îndreptăm.
Aşa, ca să vezi câtă încredere am în tine.
Mai ales că azi ne-am văzut prima oară.
- Ne-am văzut prima oară, dar nu uita că amândoi am avut sentimentul de recunoaştere şi simţim de parcă ne-am cunoaşte de 100 ani..
După ce trecem graniţa, o să te mai dumireşti…
- Wow ! O să trecem graniţa ! Sper că nu am nevoie de paşaport..
- Nu. Ştiu că nu ai decât cartea de identitate cu tine şi-ti este suficientă.
- Oh, deci destinaţia e UE şi ţinta călătoriei surpriză.
- Este eZact. Ştii cât mă amuză prostioara asta de cuvânt.
- Ştiu, ai şi tu chestiile tale. Dar mai presus de toate, eşti frumos, deştept, cultivat, înţelegător…cine şi-ar dori mai mult de la perechea sa ?..
- Ho-ho-ho, am şi eu defecte, destule…
- Zău ? Ca de pildă ?
- Pot fi gelos, posesiv, iute la mânie, lipsit de răbdare atunci când situaţia ar necesita să fiu mai diplomat…
- Lecţia Răbdării ne este comună în această viaţă. Şi eu am tendinţa să bat din picior că vreau „acum” ceva, de parcă dorinţa mea ar fi literă de lege.
- Suntem la fel cu toată lumea, din punctul ăsta de vedere. Limitaţi de îngustimea propriului punct de vedere. Frământaţi de alegeri exterioare. Când de fapt în propriul sine se află toate rezolvările şi tot ceea ce avem nevoie cu adevărat. Eu cred că fiecare om intuieşte că dacă ar privi în interior cu luciditate în loc de a-şi focusa sufletul spre lucruri exterioare, ar găsi „lucruri” mult mai frumoase şi utile. S-ar regăsi. Ar deveni mai puternic.
- Aşa este, domnule filozof al meu drag. Şi aş adăuga că dacă am înceta să privim atât de asiduu în exterior, nu am mai fi nici manipulaţi de politicieni făţarnici şi rău-intentionaţi. Şi mărginiţi la umplerea propriului buzunar, în detrimentul miilor de votanţi „prostime”.
- Eeh, ce vorbim noi. Dar iată, acolo în întuneric, pe marginea drumului se vede o mogâldeaţă care agită din mână. Cine-o fi şi mai ales ce-o fi vrând?
- Mi-e puţin frică să oprim. Dar apoi, dacă nici noi nu vrem să ne ajutam semenii, înseamnă că vorbim degeaba despre bunătate, înţelegere şi compasiune.
- Ok!
Maşina frână puternic şi farurile descoperiră un om mic de statură, cu o figură incredibil de senină, calmă şi încrezătoare, cu toate că era transpirat şi-n acelaşi timp ud de la ploaie, deşi avea o umbrelă mare şi un trenci lung, potrivit cu vremea.
- Bună, Andrei, vă aşteptam. Aţi ajuns la timp. Ne-am potrivit bine ceasurile.
- Cum? am exclamat eu din toţi rărunchii.
Voi vă cunoaşteţi? Spuneţi că ne aşteptaţi? Cine este dânsul, Andrei?
- Draga mea Ana, ţi-l prezint pe domnul Fabian, care ne va călăuzi în drumul nostru peste hotare.
- Adică, tu nu ştiai încotro mergem şi care e ţinta călătoriei noastre!
- Foarte exact, nu, de fapt. Dar ştiam că Fabian se va afla în acest loc.
Ne aştepţi de mult?
- M-au adus de vreo 20 minute, dar important e că am ajuns înaintea voastră, altfel treceaţi de punctul ăsta. Iar asupra acestui punct ne înţelesesem.
- Da, aici la indicatorul de 40 km până la Oradea. Totul merge conform planului.
- Iar eu sunt în ceaţă, m-am lamentat cu părere de rău şi plină de năduf pe cei doi misterioşi.
- Te superi, Ana, dacă treci tu în spate şi-i permiţi domnului Fabian să stea pe locul din dreapta mea? Mai avem nişte detalii de pus la punct şi în plus o să mă schimbe la volan.
- Oh, am spus resemnată, lăsându-mă în voia sorţii şi a bărbatului căruia-i încredinţasem de fapt viaţa mea încă de când ne îmbarcasem în această plecare sau poate, cu mult înainte.
Am făcut schimbul de locuri şi mi-am dat seama că fusese o idee bună. Era noaptea târziu, de fapt spre zori, afară ploua iar canapeaua din spate era foarte ademenitoare.
Ei începură să vorbească în germană, probabil ca să nu-i înţeleg, dar acum nu mă mai deranja nici măcar acest lucru... Am desluşit la un moment dat cuvintele „Weisse Verbrüderung” („Frăţia albă”), din bruma mea de germană..şi am simţit ceva de bun augur..cu toate că de fapt alunecasem în vis. Somnul mă cuprinsese instantaneu, după ce mă instalasem cu o pernuţă mică şi roz sub cap.
.........
Cred că era ora prânzului când vocea veselă a lui Andrei mă deşteptă din somn:
- Frumoaso, scularea! Viena s-a trezit de mult!...
Strigase aşa frumos de parcă cânta.
Şi vestea era minunată! Auzi, Viena..!
Chiar că nu mă gândisem la asta.
De fapt, îmi venise greu să cred că ieşim din ţară, darămite o destinaţie la care visasem cu ochii deschişi. Reşedinţa fostului Imperiu Habsburgic, locul unde trăiseră regi, regine precum şi legendara prinţesă Sissi cea mult-iubită de austrieci, aici se afla vestita Operă de unde se transmitea minunatul Concert de Anul Nou, la fiecare 1 ianuarie la prânz, aici este Ringstraβe, si trăsurelele trase de cai îmbrăcaţi festiv, veseli şi mândri, şi ei ca şi birjarii... apoi, castele, parcuri mari şi frumoase – printre care vestitul Prater, legende vii...toate se ţeseau instantaneu în mintea mea, de imaginaţie, gânduri şi amintiri, laolaltă.
- Mi se îndeplineşte un vis, am strigat!
Dar unde este domnul Fabian, am întrebat?.. A coborât deja?..
- Domnul..cine? Pare-mi-se că încă visezi? Tu zici că a mai fost cineva cu noi?
- Ba bine că nu, protestai eu îndârjită. Domnul care s-a urcat de pe şosea şi pe care-l cunoşteai, nu se ştie cum. Adică, eu nu ştiu cum.
Pe urmă, s-a aşezat în faţă, aţi vorbit în germană şi eu ..am adormit.
- Fetiţă mică, cred că-ţi dai seama că visezi! De pildă, dacă acel domn a vorbit iniţial în română, cum putea să treacă apoi cu mine pe germană? Chiar n-are sens. Iar tu dormi de aproape 10 ore..de când te-am mutat uşor, ca prin vis, din faţă în spate...probabil că ai auzit radioul care este într-adevar pe germană de mai multă vreme..
- Oh, mă prosteşti, s-o lăsăm aşa, spusei eu vădit nemulţumita de explicaţia lui mincinoasă, neconvingătoare.
Şi în plus, vederea Vienei luminoase şi însorite şi moderne şi civilizate în jurul nostru, cu străzile curate, parcă spălate cu şampon (cineva spusese că chiar aşa şi era), Viena surâzătoare îmi interzicea orice început de discuţie în contradictoriu, pe teme...imature, vorba lui Andrei.
Bine, deci domnul Fabian fusese vreo imaginaţie de-a mea, dar să vedem ce închipuiri o să mai am în continuare..sau vedenii, mă rog.
La prima vedere, Viena părea mai reală ca niciodată.
Andrei a lăsat maşina într-o parcare subterană de lângă Primărie, pe care o găsise uşor şi curând ne plimbam de mână printr-o Vienă frumoasă şi proaspătă ca un adolescent cu obrajii roz şi pistruiaţi.
Andrei făcu semn unei trăsuri purtate de un cal alb-sur, cu coada neagră prinsă într-o legătură elegantă, şi după ce ne-am urcat am observat că animalul avea posibilitatea de a-şi rezolva nevoile fără a prejudicia în vreun fel ..municipalitatea. Vorbim delicat, nu-i aşa?...
Nu ştiu dacă Andrei se baza pe prognoze meteo sau nu, dar ziua asta era strălucitoare şi fără cusur. Erau vreo 23-240 C, astfel că blugii şi geaca uşoară pe care le purtam în acel moment erau îmbrăcămintea cea mai nimerită şi mă simţeam foarte confortabil în propria piele. Şi cu iubitul alături, mai ales.
Tresărirea uşoară, ritmată a birjei crea un vânticel plăcut ce-mi adia pe faţă; îl priveam din când în când pe Andrei în treacăt, din profil.
De altfel, şi el făcea acelaşi lucru, când credea că nu-l văd.
Sprâncenele frumoase, groase, negre, ochii mari, albaştri, de un albastru închis cu irizaţii aproape negre uneori, când vorbea despre ceva care îl umplea de nervi şi împotriva căruia se răzvrătea. Avea un nas acvilin, de grec, nişte buze mai curând subţiri, dar frumos conturate, parcă pictate, şi o bărbie cu gropiţă, semnul omului iubitor, cum se mai spune la români. Trăsăturile feţei erau extrem de plăcute şi armonioase, iar trupul era bine clădit, atletic, de persoană cu alură sportivă. Nu era totuşi foarte înalt, dar era bine.
În acelaşi timp, Andrei o privea pe Ana când şi când, gândind: „Draga de ea, e aşa de uimită de tot ce i se întâmplă. Dar nu puteam să-i spun despre Fabian. Noi mizasem că ea va fi adormită, când el va apărea în punctul preconizat, stabilit pentru o oră cât mai înaintată. Însă, cum eu şi ea discutăm la nesfârşit, nici nu e mirare că a ajuns să-l cunoasca pe bunul doctor.
Aveam nevoie de poţiunile şi leacurile lui străvechi ca să le aduc aici, cu mine şi cu Ana. Ca să pot trece cu ea în tărâmul fermecat, măcar pentru câteva ore.
Pentru ca ea să înţeleagă că viaţa nu este numai atât.
Nu e vorba că m-aş juca cu nervii ei.
Acestea nu sunt droguri sau substanţe halucinogene, ci substanţele ale căror reţete de la vechii daci ne permit să transcendem realitatea, să pătrundem în Universul paralel şi să ne întoarcem cu veşti importante pentru oamenii la fel ca noi.
„Frăţia albă” vrea să ajute pe cât mai mulţi...
Peste puţin, Andrei rugă birjarul să-i lase în faţa unui mic local, gen han, cu o terasă frumoasă afară şi cu flori multicolore pretutindeni, inclusiv la balconaşele celor 2 etaje. Vegetaţia luxuriantă şi veselă o entuziasmă de-a dreptul pe Ana, mare iubitoare de natură.
- Vai, ce idee bună ai avut cu cârciuma asta! Mi-era o foame! De fapt, nici nu-mi dădusem seama că mi-e foame.
- Patronul mi-e prieten. Alege-ţi măsuţa pe care o doreşti şi mă duc să-i spun că am venit. O să ne şi cazăm aici, au câteva camere sus.
Ana se bosumflă auzind de cazare şi Andrei înţelese imediat reticenţele ei.
- Sigur, luăm camere separate, ...pentru început, zâmbi el discret.
- Bine, bine, se învoi ea. Hai vino cu potolul.
- Măiculiţă, cum vorbeşti, iubita mea, se prefăcu oripilat Andrei.
Peste vreo oră, după o masă savuroasă şi tradiţionalul şniţel vienez cât roata carului, care nu poate fi terminat de mâncat nici de un gurmand înrăit, se urcară în camerele lor şi fiecare se gândi la ce urmează.
Andrei căzu într-un somn adânc fără vise.
Între timp, Ana îşi aranjă lucrurile şi bănui că el doarme, de vreme ce nu-i bătuse la uşă după jumătatea de oră convenită pentru a se aranja fiecare. Aşa că părăsi camera, lăsă cheia la recepţie şi un mesaj scurt pentru el: „Am plecat să mă plimb. Mă întorc la timp”.
Ultima precizare era superfluă fiindcă nu stabiliseră ceva anume pentru mai târziu. Dar ea intuia că seara aceea va aduce unele surprize şi se gândi că 3 ore îi vor fi de ajuns pentru a explora centrul oraşului şi a-i permite lui Andrei să se odihnească.
Aşa că porni fluierând veselă pe strada încă udă, după ploaia care se pare că ajunsese şi aici azi noapte, dar, evident, strălucitor de curată.
La mansardă, cineva ridică discret o jaluzea şi o scrută pe Ana cu atenţie cum traversează graţios strada şi dispare după clădirea Primăriei Vienei.
- Oh, deci el acum e singur, îşi spuse bărbatul îngândurat. Cred că este momentul ca Hans să intre în joc...
(Va urma)
