…Peste puţin timp, amândoi erau adormiţi pe duşumea..
Şi se treziră scăldaţi într-o lumină strălucitoare, de cristal, într-o cameră enormă, plăcut mobilată, făcând parcă parte dintr-un castel, într-un pat cu aşternuturi galbene, din mătase fină.
Erau îmbrăţişaţi când se treziră, aproape concomitent..şi se întrebară instantaneu „ce s-a întâmplat oare..de când s-a rupt filmul?..”
Habar n-aveau unde se află, dar cert este că le era bine.
Întrebarea nerostită era dacă între ei doi se întâmplase ceva, fără să aibă propriu-zis cunoştinţă de acel lucru.
Răspunsul îl găsi Ana când zări o pată de sânge mai jos, pe cearceaful imaculat.
Era exclus să provină de la Andrei, deoarece tot ce acesta suferise, acum era deja cicatrizat.
Atunci ea descoperi că acest sânge provenea din profunzimile ei de femeie..
Cât timp trecuse oare?
Când privirile li se întâlniră, memoria se trezi la viaţă şi îşi reamintiră momentele de o frumuseţe şi dăruire extremă, care precedaseră această dimineaţă superbă la..castel.
Era atât de minunat să nu-ţi mai aparţii, să-ţi ieşi din tine..
Îmbrăţişări pătimaşe, şoapte fierbinţi, promisiuni gen „forever&ever” se dezlănţuiră în amintirea fiecăruia, amintiri care aveau să-i străbată mereu cu focul lor nestins.
Privirile li se atinseră din nou şi pielea pe corpul lor se înfioră uşor în faţa evidenţei acesteia noi: fiecare din ei iubea, aşa cum o ştia Sinele său, din toate puterile.
În acel moment au simţit că tot ce contează într-o viaţă de om este devoţiunea reciprocă şi dăruirea fără margini, a fi „unul pentru celălalt”, pentru totdeauna!
O nouă căldura îi cotropi şi se uniră într-un sărut lung, nesăţios, care le dădu fiori de plăcere şi recunoaştere: erau făcuţi unul pentru celălalt!
De data asta la lumina zilei, se iubiră încet, cu grijă, parcă pentru a proteja intimitatea adâncă a celuilalt, cea care este dincolo de sex şi care atinge corzile cele mai profunde ale sensibilităţii unui om.
Adormiră din nou, cu privirile împăienjenite de dragoste şi completă împlinire emoţională.
Era aproape seară când se treziră din nou, sub razele unui soare roşu care se îndrepta către asfinţit, admirabil de privit prin ferestrele mari şi cristaline.
Mai departe de soare, se zăreau creste înzăpezite de munţi.
Nu se mai întrebau unde se află de fapt, fiindcă erau în siguranţă, se simţeau protejaţi ca pe aripi de înger. „Padre” avusese grijă de toate.
Simţeau că viaţa îi adusese în punctul ei Suprem: dragostea împărtăşită, la cotele ei maxime.
Nu asta ne dorim şi căutăm cu toţii, întreaga viaţă?..
Nu le venea să creadă, că meritau şi mai ales că găsiseră atâta fericire. Se sorbeau din ochi şi simţeau dragoste fără margini.
Două perechi de ochi albaştri, veniţi din infinit, din generaţii diferite, se îngemănau şi îşi doreau să nu se mai piardă niciodată, din priviri.
El, care trăia..de când se ştia, bătrân ca lumea pe dinăuntru, îşi regăsea tinereţea şi inocenţa juvenilă în ochii acestei fete senine, cu suflet bun şi nobil.
Se gândi cât de anacronică era ea aici, pe acest Pământ, în această parte de Univers, printre oameni între care nu-şi găsise niciodată locul.
Treptat, începu să gândească practic.
Se găseau cu siguranţă într-o casă ferită de pericole a lui Padre.
Şi trebuiau să meargă mai departe decât atât.
Să se repatrieze pe planeta X-Z, constelaţia AZUL, din care el provenea.
Ea ar fi trebuit să suporte o transformare uriaşă, chiar şi fizică, pentru a se adapta vieţii la 100 grade fizice şi emoţionale de pe X-Z. Acolo oamenii gândeau şi simţeau la paroxism. Nici vorbă de intrigi şi duşmănie.
Şi Misiunea?..
Mai ales, Misiunea!..
În definitiv, venise cu o misiune clară aici, pe pământ.
De câteva sute de ani şi-o urmărea neabătut.
Dragostea îl orbise pentru mai mult de câteva momente şi-l făcuse să piardă din vedere Ţinta!
Lupta Frăţiei Albe pământene nu avea nicio şansă dacă Forţele Pozitive din Univers nu se uneau şi nu izbândeau, împreună.
Din dragoste, avea să aibă mai multă putere, mai multă inspiraţie.
Două fiinţe neobişnuite, chiar aparent din „specii diferite” puteau unite să împrăştie o forţă pozitivă benefică pe care Răii să n-o poată suporta efectiv fizic, din cauza câmpului vibraţional prea puternic pentru ei.
Urmau să se simtă destrămaţi, subjugaţi, dominaţi net şi aproape neajutoraţi.
Puterea lor în lume devenea efectiv mult mai mică şi ei nu reuşeau decât să îmbâcsească creierele oamenilor.
Între timp, omenirea evoluase foarte mult din punct de vedere tehnologic dar prea puţin în plan emoţional, afectiv şi psihologic.
Aici se remarca o uimitoare superficializare a relaţiilor, a conştiinţei de grup dar, mai ales, a conştiinţei de sine, de la care pornea totul.
Oamenii se înţelegeau tot mai puţin, ajungeau tot mai greu unii la inima altora.
Despre dragostea adevarată, ce să mai vorbim?..
Devenise aproape un mit prăfuit, ceva despre care toţi vorbeau în şoapta inimii lor, dar le era teamă să recunoască că în sufletul şi viata lor vidă de înţeles, dragostea chiar dacă ar fi bătut cu putere la porţi, ar fi fost de nerecunoscut şi deci, de neadmis!..
Acum, ceea ce conta în relaţiile inter-umane, era ca „interesele” celor „două părţi” să coincidă pe cât posibil.
Din păcate, deşi oamenii, când erau copii, erau puri, deschişi, plini de imaginaţie şi dor de „viaţa adevărată”, ceea ce urma mai apoi, adică „calvarul”, obişnuinţa, rutina, tracasările vieţii, aşa-zisa experienţă de viaţă, de fapt compromisurile la tot pasul, de la ceea ce gândeau şi simţeau mai profund, le tăiau orice dorinţă de a mai evolua în plan subtil, în cel mai bun înţeles al cuvântului.
Andrei îşi dăduse seama de mult că oamenii, marea lor masă, erau aserviţi şi dominaţi din punct de vedere economic.
Lipsa banilor îi făcea automat mai umili şi manipulabili, chiar involuntar şi inconştient.
Nu îndrăzneau să mai aibă idei de teama să nu îşi piardă pâinea.
Aservirea, tristă odisee a poporului român, pornise tocmai de la injusta împărţire a banului.
Era vorba şi de banul public, dar nu numai.
Banii, pe toate nivelurile, nu se împărţeau echitabil şi aproape niciodată după merit.
Oamenii interiorizaţi se simteau marginalizaţi de specimenele grosolane, care-şi îndesau bani fără nicio ruşine, pe toate părţile şi prin toate mijloacele.
Era o dramă pe care cei „lipsiţi de tupeu” nu puteau decât s-o îndure. Relaţiile de grup fiind cvasi-destrămate îi împiedicau să se unească.
Fiecare trăia de fapt după norocul său personal, lăsat în definitiv de Univers şi împărţit după legi pe care Andrei, având capacităţi speciale, începuse să le intuiască.
Părea a fi vorba de un curaj spiritual iniţial al fiecărei fiinţe, de o zestre cu care se năştea la fiecare reîncarnare.
Dacă darul material nu era completat de unul spiritual, se dovedea până la urmă un „dar sărac”. Cei cu bani dar lipsiţi de afecţiune, de comunicare şi de aproape orice formă de mişcare sufletească profundă (şi nu derizorie, cum au majoritatea) se căutau toată viaţa pe ei înşişi prin asociere cu alte fiinţe umane, neputând sta singuri şi devenind laolaltă ce s-ar numi un fel de „orbeţi colectivi”.
Vezi „maneliştii” şi „marile fiţe”.
Televiziunea cu mesajele ei subliminale nefaste completa peisajul dezolant al stării sufleteşti a majorităţii pământenilor, fiind o realitate deprimantă şi cvasi-primitivă pentru extraterestrul blând care era Andrei.
El era puternic şi ştia acest lucru.
În Ana avea un aliat de nădejde şi venise vremea să-i confere fetei o parte din puterile lui neobişnuite, care să-i susţină în luptă, chiar şi când nu erau împreună. Nu puteau fi tot timpul împreună, este de la sine înţeles.
Dar spiritual şi afectiv puteau fi conectaţi în permanenţă, şi tocmai la asta lucra Andrei, la o modalitate de a „ţine aproape” din punct de vedere psihologic şi emoţional cu fata, care era înzestrată atât intelectual cât şi moral şi afectiv.
Puterea fizică era bună, la cei 24 ani ai ei, dar Andrei nu avea în vedere forţele fizice ci pe cele intelectuale, care pot da gata orice atac violent exterior din partea cuiva.
Era de lucru la coordonarea celor doi şi la legarea ei conştientă cu alianţa „Frăţiei Albe” de care ea încă nu avea cunoştinţă.
El ştia de pe acum cât se va bucura ea să afle că o astfel de organizaţie chiar exista şi este pusă în slujba pământenilor.
- Scumpo, şopti Andrei, la urechea mică şi roz a Anei. E vremea să ne cunoaştem şi mai bine. Am tare multe să-ţi povestesc. Despre mine. Despre unde vin, de fapt. Ţi-am servit jumătăţi de adevăruri, până acum.
- Serios? făcu Ana surprinsă. Chiar şi mie mi se păruse că-mi spui doar atât cât vrei, cât poţi, cât ţi se permite.
- Da, ai intuit bine, draga mea. E vremea să cunoşti mai multe despre secretele mele. Eu nu sunt ceea ce par. Un străin rătăcitor... Ba poate chiar asta sunt! Însă, rătăcitor prin şi din stele.
Te poţi acomoda cu gândul că nu sunt pământean, ca tine? Că sunt altceva, ..altcineva? Nu realmente românul Andrei?
- Oricine ai fi, te voi iubi. Numai pe tine. Hai să ne ridicăm, să ne îmbrăcăm, să bem o cafea şi să vorbim pe îndelete.
- Presimţi că am multe să-ţi povestesc şi să-ţi explic.
- Da, eZact. Sunt numai ochi si urechi. Şi nu mi-e teamă. Am o încredere totală în tine. Aura ta mirifică pe care am perceput-o chiar din scris (ce magic), înainte de a ne cunoaşte fizic, m-a încărcat pozitiv şi îmi va da curaj în orice împrejurare. Inclusiv în încercările la care cred că vrei să mă pregăteşti.
- Mi-a fost un dor nebun de tine, iubita mea! La mine nu e doar un joc de cuvinte „călător pe drum de aştri”.. Noi o să avem grijă unul de celălalt şi poate vom putea aşterne o mantie binefăcătoare de blândeţe şi înţelegere asupra acestei omeniri dezlânate, greu-încercate, care pare a-şi săpa propria groapă cu propriul egoism şi superficialitate exacerbată.
- Da, semenii mei sunt la un pas de prăpastie.
- Mă întreb de multe ori dacă merită. Pentru ce şi pentru cine facem acest demers?
- Poate ar trebui numai cei Buni salvaţi, sugeră fata. Ceilalţi sunt noroi, lipsiţi de valoare şi personalitate. Poate ar trebui cernut prin sită cine rămâne şi unde va merge.
- Este, o idee, aprobă Andrei gânditor. Dar de la o asemenea idee, pleacă o mulţime de judecăţi. Cine dă criteriile? După ce criterii judecăm bunătatea şi meritul? Ei sunt în evoluţie. Cred că toţi merită încă o şansă.
- Nu chiar toţi, se îndoi fata.
- Padre spune că este posibilă o ridicare generală, globală de vibraţie energetică. Să se piardă memoria răului şi să se ajungă automat la un nivel superior, colectiv. Apoi, încep alte premise.
- Corect, mi-ar plăcea asta, admise fata.
- Dar mai întâi, să te iniţiez în scopul Misiunii.
(Va urma)
