Pe vremea aceea locuiam în cartierul
bucureştean Titan şi ca să merg la facultate (ASE, eram în ultimul an) trebuia
să schimb metroul de la Unirii 1 la 2, prin Culoarul de Corespondenţă, pentru a
ajunge în Piaţa Romană.
Nu voi uita niciodată cum, intrată în
zona de dinaintea culoarului, acolo unde o scară urcă iar pe cealaltă urmează să
cobori, exact acolo şi exact când trebuia să păşesc în jos, El tocmai urcase.
Un om minunat de frumos, maiestuos,
înalt, şaten, cu ochi albaştri, îmbrăcat într-un balonzeid şi însoţit de un alt
domn, cu care vorbea.
Am întors capul după el, dar deja
trecuse.
Am rămas cu o impresie incredibilă:
fusese chiar un impact sufletesc!
Am povestit despre „întâmplare” unei
colege de facultate, atât de frapată fusesem de „impact”. Dar ea, în lumea ei,
ca orice studentă, nu a părut prea impresionată.
Pe 2 martie, pe la ora 10, aveam
acelaşi drum..şi mă gândeam la ce văzusem ieri, Acolo, şi iată...”s-a
materializat”..a apărut de pe scara care urca exact în acelaşi loc, şi l-am
admirat Nesăţios, extaziată, dar foarte pe fugă, evident: împiedicam mulţimea să
înainteze.
Acum părea a fi roşcat închis, cu
părul frumos în jurul capului, ondulat, aproape ca un nimb, cu ochii aceia minunaţi
scânteind.
Eram ca în transă: tristă că îl văd
iar pe fugă, fericită însă că îl revăd, la numai o zi distanţă.
Apoi, imaginea lui nu m-a mai părăsit.
Nu aveam cum să ştiu că, peste ani, ea avea să aibă
asupra mea o „amprentă perenă”, un impact fără seamăn.
Am fost aşa şocata de coincidenţă, de faptul că îl revăzusem
exact în acelaşi loc, la punctul unde o scară termină de urcat iar alta îşi începe
coborârea...acolo era punctul zero al acestei fascinante..regăsiri.
Apoi, în mine s-a clădit o mare speranţă şi încredere: că
Îl voi Revedea, sigur, sigur.
Îmi repetam neîncetat: Dacă a fost de două ori, va fi şi
o a treia oară!
Trăiam pe baza acestei convingeri.
Şi în virtutea ei, începusem a-i scrie, din prea plinul
inimii mele.
Îi dădusem un nume, născocit din imaginaţia mea: Camil.
Şi o dată de naştere, tot pur imaginară: 31 martie. An
incert, desigur.
„Ştiind” că îl voi revedea la un moment dat, mai curând
sau mai târziu, i-am adresat scrisori, pe care le purtam necontenit la mine, în
plic, în geanta mea.
„Frumosul meu Necunoscut” era ceva extrem de familiar
Inimii mele.
Apoi, într-o bună zi, tot într-o dimineaţă şi bineînţeles
în exact acelaşi loc, prin care deja păşeam cu emoţie, a apărut El.
Maiestuos, ca de fiecare dată.
Aveam scrisorile la mine, desigur.
Dar nu m-am putut hotărî chiar uşor
să-l urmez. Mi-a fost foarte greu chiar s-o fac fiindcă vădea ceva fascinant,
îmi va fi pururea greu să exprim asta în cuvinte!
Ce simţeam..ce gândeam, eram practic
un suflet pierdut, într-o Irealitate de vis, ca să spun aşa.
Mă oprisem însă, măcar atât: nu
coborâsem scara, nu vroiam s-o fac.
Căci simţeam, cu fiecare bătaie a
inimii, că aceasta este şansa ce mi s-a dat!
Mulţimea mă împingea tot mai tare
dar m-am împotrivit ei şi m-am grăbit să-l urmez! Deja cobora treptele spre
Unirii 1.
Trenul către Izvor intrase în staţie,
iar peronul plin de lume începea să se golească, oamenii făcându-şi loc în
interior.
El dorea să urce în acest tren, pe
la primul vagon. M-am grăbit tot mai tare, dar nehotărârea mea de mai înainte a
decis: prea târziu, uşile s-au închis implacabil, aproape imediat după ce el a
păşit înăuntru.
Am privit cu jale cum metroul părăsea
staţia, îndreptându-se spre ..Izvor.
Încrederea în mine a pălit, apoi.
Tot ce dorisem să fac, ..nu făcusem.
Neîncrederea în mine, în propria mea
personalitate şi în scrisorile concepute de mine ca sub imperiul unei beţii a
gândirii, aceasta a prevalat şi a învins.
Timiditatea a învins vraja, a îndepărtat-o
de la sine..
Am continuat însă cu speranţa să mai
aştept o revedere.
Această a „3-a vedere” fusese pe 6
aprilie 1989.
La fix o lună, pe 6 mai, era
după-amiază către seară şi mă îndreptam spre Muzeul Colecţiilor de Artă, unde
mai rulau pe vremea aceea filme cu actori de seamă: în acea seară era programat
„Hamlet” cu Laurence Olivier, actorul meu favorit în perioada respectivă şi
chiar o bună bucată de vreme.
Din nou, Titan – Unirii 1, urcarea
treptelor de la peron spre culoar, culoarul de deasupra staţiei şi înainte, de
astă dată, de a ajunge în zona scărilor, el mi-a ieşit în faţă, la fel de
uluitor ca de fiecare dată: a fost prima oară când l-am vazut Altfel decât pe
un om: pur şi simplu emana Lumină, o lumină de vis, ca o aureolă. Îmi părea
de-a dreptul înconjurat de un nimb.
Frumos, puţin spus.
Mai curând – magie curată.
Era atât de frumos, de curat, de
pur, o lumina feerică părea a-i răzbate din pletele ondulate. Nu, nu era vreo
viziune religioasă, ci ceva cât se poate de real.
Nu văzusem niciodată aşa ceva, un
astfel de „Om”: părea, era ceva supraomenesc.
Nu m-am gândit la religie, nu m-am
gândit la nimic.
Simţeam numai Fascinaţie şi o atracţie
puternică, subminate însă de neîncrederea şi lipsa reală de consideraţie a mea
faţă de mine însămi.
Căci pe vremea aceea încă nu
crescusem spiritual, ca să fiu cea care sunt astăzi.
Era îmbrăcat altfel, elegant pentru
vremea aceea: în blugi albaştri care îi veneau impecabil pe trupul perfect
croit, o geacă parcă..tot albastră.
Pe vremea aceea, blugii..
Vroiam să-l urmez, dar rămăsesem ca „interzisă”.
În loc să-mi continui drumul spre Unirii
2, am rămas locului, sus, deasupra staţiei Unirii 1 şi l-am privit cum coboară
mândru scările şi se duce să aştepte la primul vagon, metroul în direcţia
Titan, de unde tocmai venisem.
A aşteptat aproape 10 minute lungi,
timp în care se plimba dintr-o parte în alta.
Părea îndrăgostit. Părea că se duce
undeva.. la o iubită.. Era atât de luminos! Parcă era sinonim cu ideea de
dragoste, în acele momente, sau mai bine zis de iubire celestă.
Părea că, fără dragoste, el n-ar
avea nicio putere, nicio Lumină..
Părea atât de îndrăgostit!
Dumnezeu ştie de cine, unde, când..
Cert este că am aşteptat să-i
sosească metroul, timp în care mă frământam, dar nu mai aveam nici scrisorile
la mine (nereuşita de atunci mă făcuse să renunţ la ideea de a i le înmâna) şi
nici ce să-i spun...decât ce?.. Să-l urmez ca halucinata, cu ochii lucind de o
febră la vederea acestei apariţii nemaivăzute?..
Da, aşa cum am presimţit atunci, a
fost pentru ultima oară când l-am văzut.
Era Minunat, era Unic, dar ..nu era
pentru mine..
Am inceput să-l aştept în fiecare
dimineaţă pe la Unirii 1 şi să-l aştept să sosească..să-l mai revăd.
Dar a dispărut, s-a dus, s-a stins în
amintire..
Am uitat să spun că atunci, a 4-a
oară, cand îl priveam cum îşi aşteaptă metroul, pe peron, a răsărit lânga mine
un fel de arătare, de cerşetor, un om foarte urât, chiar hâd pot spune, care îmi
tot dădea ocol în timp ce eu priveam frumosul, pe cel Falnic şi Frumos..
Am fugit de urât, m-a speriat pur si
simplu, parcă apăruse special în clipele de beatitudine, ca să mă îndepărteze
de cel frumos. Contrastul era prea puternic!
Ca să mă feresc de această Urâţenie
Absolută, am lasat în urmă Frumuseţea Perfectă, Absolută.
...
Am povestit multora ulterior despre
această „întâmplare”.
Nimeni de fapt nu a părut să o înţeleagă.
A existat la un moment dat un bărbat
cu care m-am plimbat şi am luat într-o seară masa în orăşelul de provincie unde
am fost repartizată la finele acelui an, după absolvirea facultăţii.
Acest bărbat a ascultat această
istorie de la mine, fără a părea foarte interesat, dar totuşi atent.
În acea seară, după apropouri tot
mai evidente şi mai agresive, pe care le-am respins cu îndârjire crescândă, el
mi-a adresat această „urare de ..viaţă lungă”:
„Să nu te căsătoreşti niciodată, până
nu îl reîntâlneşti pe omul acela perfect, după care visezi. Şi acesta este un
blestem care va prinde, te asigur de asta”.
Ce pot să mai spun?..
Că am „ascultat blestemul”?.. Că
i-am dat poate crezare, în subconştient, sau că într-adevăr nimeni nu a
corespuns vreodată, astfel încât să-mi doresc să mă căsătoresc...cu el, cu
cineva.
Oricum, se sădise în mintea mea, în
sufletul meu, ideea de perfecţiune şi chiar personificarea ei!
Poate că aceasta este întreaga
semnificaţie...sau poate că nu.
End of Story
