De imaginea trista a trecutului meu vreau sa ma despart...
Cand nu mai vorbesc cateva zile cu vesnicul, eternul, si totusi indezirabilul meu amic, ma simt mai bine, sunt mai libera...
Cand esti complet liber, limita e cerul si nici macar aceea nu se poate numi o limita. Limita e cerul atunci cand sunt nori. Dar cand nu sunt...
Ma simt bine. Ma simt din ce in ce mai bine. Mai degajata in raport cu existenta, cu propriul eu, cu cei ce ma inconjoara. Dezinvoltura este un atribut esential al sigurantei pe care poti s-o raspandesti, s-o emani in mod invizibil...
Ce va urma mai departe?... Viata este cel mai mare mister, nu ne putem indoi de asta.
Majoritatea suntem inconjurati de lume.
Ne simtim expusi privirilor, criticilor, aprecierilor. Dar de cele mai multe ori nici nu realizam ca ceilalti nici nu ne remarca cu adevarat, suntem irelevanti, e doar o impresie ca cineva ne baga in seama, si atunci..., ne bagam singuri in seama, vorba vine..
Fiecare este absorbit de universul propriu, ca de launtrica gaura neagra in care cei mai multi se pierd. Am mai spus-o si o s-o spun mereu: Suntem atat de subiectivi si ne e atat de greu sa depasim aceasta conditie existentiala..
Am inceput sa fac un exercitiu: ii privesc pe cei din jurul meu din interiorul lor si nu din exteriorul lor, cum este firesc. Privindu-le reactiile ca si cum tu insuti traiesti in acele fiinte, incepi abia atunci sa intelegi lumea, sa fii un bun psiholog. Esti profund empatic, iti depasesti propriul punct de vedere, totdeauna exterior.
O astfel de atitudine ne-ar ajuta sa ne depasim complexele, micimile, si sa intindem o mana binevoitoare celor aflati de partea cealalta, adica.. Tie...
...Cand va veni vremea, voi scrie o piesa de teatru, neaparat o comedie, de situatii si de limbaj...
Va fi – evident – vesela, saltareata, va merge unsa, ca pe roate, cu totii vor pleca cu un suras in coltul gurii, gandindu-se la ce au inteles si zambind confuz spre ce nu au inteles...oricum, ceva-ceva i-a prins, sau au prins..
Cand privesti din interiorul oamenilor, te izbesc limitarile la care ei se supun; complexele fara rost, temerile, gesturile inutile de a se pune in evidenta, fandoseala, teama de sine, de a ramane singuri, cu adevarat...
Cand descoperi ca un om sta toata ziua pe internet, te intrebi ce se intampla cu viata lui launtrica, cu fiinta sa pe care ar trebui sa o descopere...ar trebui sa-si acorde timp ca sa se auto-descopere, prin auto-cunoastere, auto-revelare...
Imi place foarte mult sa fiu singura , dar singuratatea dusa la extrem este deja dureroasa..
Mi-ar fi mai usor daca as purta in continuare lumea in inima mea, si atunci cand nu sunt in mijlocul ei; nu ca sa-mi indulceasca singuratatea ci ca sa nu ma mai simt rupta de realitate, ci profund impacata, regasita... Ziua cu oamenii, seara intorcandu-ma la mine, in caldura propriului sine, pe care-l deprind mereu, mai ales ca e asa schimbator, ca o faclie care apare si dispare cuprinsa de negura...
Mi-a fost foarte greu sa reincep sa scriu, deci astazi se poate spune ca acumularea cantitativa a experientelor subiective a dus la saltul calitativ al exprimarii de sine...
Si totusi n-am facut destul, ar mai fi atatea de spus...nu ai cum sa-ti condensezi perfect trairile, emotiile, suisurile (caci numai de ele vorbesc!) in cuvinte obisnuite, pe intelesul tuturor.. ca sa comunic o experienta si s-o fac astfel accesibila.
Eu ma straduiesc, ca lumea sa evolueze mai repede si mai bine, dar nu se vede nimic, nu are cum, nici macar exemplul personal nu este suficient de sugestiv, fiindca, cum spuneam, nu suntem chiar atat de bagati in seama cum ni se pare sau cum tainic am dori...
Si fiindca nimeni nu-si exprima parerea vizavi de efortul meu, nu pot sa aflu in ce masura reusesc...sa ajung la inima voastra!
