27 decembrie 2012

FANTEZIE CU UN ANUME ALTER EGO (Ultima Parte)


Ana se trezi scăldată în lumina blândă a soarelui de dimineaţă, pe pajiştea cu flori multicolore unde adormise cu ceva timp în urmă.
-         Cât timp să se fi scurs, oare ? se întrebă ea, complet nedumerită.
Andrei o privea zâmbind, frumos ca un zeu, cu ochii lui frumoşi, albaştri, zâmbind şi ei.
-         Ei, dar ai călătorit departe, nu ?.. se amuză el de expresia cvasi-uluită cu care Ana privea florile minunate care o uimiseră ..cu puţin timp în urmă.
Deodată, pajiştea se înnoură şi se făcu puţin frig. Se zgribuliră amândoi simultan, după care se strânseră în braţe, pe după umeri, cu prietenie şi duioşie. Buzele li se uniră în sărutul magic, mult-aşteptat.
Fiecare simţi că, cel puţin pentru sine, întrebările şi dilemele luaseră sfârşit.
Dragostea făcea totul posibil.
În mintea Anei stăruia undeva gândul că fusese menită unui destin măreţ. Nu din punct de vedere al strălucirii sociale, ci din acela al eliberării spirituale de angoasele şi capcanele materialităţii excesive.
-         Nimic nu va mai fi la fel după călătoria asta, gândi Ana, în timp ce simţea braţele lui Andrei cuprinzându-i trupul într-o îmbrăţişare dătătoare de fiori dulci.
Între timp, pajiştea se întunecase de tot şi ea se simţi purtată ca de un covor fermecat.
Mintea ei, de curând revenită din viitor şi readusă în prezent, se întorcea cu viteză către trecut, propriul ei trecut vechi, de fiinţă încă nenăscută.
Vedea chipuri familiare din alte vieţi; dintre acestea, unele se întrupaseră şi în existenţa prezentă, pentru a-şi continua împreună evoluţia karmică.
Pe chipurile oamenilor de demult vedea nelinişte şi suferinţă. Fuseseră chinuiţi şi maltrataţi, de valurile istoriei şi de intervenţiile unor extratereştri deloc paşnici.
Era curios cum în ziua de azi, trăind într-o civilizaţie mult mai avansată tehnologic, totuşi omenirea îşi uitase rădăcinile extraterestre.
Cei care mai credeau în evoluţionismul darwinist erau puţini, iar în schimb celorlalţi, adică celor mai mulţi, nu le păsa cine erau predecesorii lor, ci se străduiau să culeagă floarea pasiunii sau bucuria clipei.
„Carpe diem” – Bucură-te de ziua de azi (cu continuarea nespusă „că nu ştii ce-ţi aduce cea de mâine”) era dicton cvasi-universal pe Pământ. Cei mai răi şi mai lacomi secătuiseră Pământul de resurse, pentru a-şi asigura conturile uriaşe. Cei din pătura mijlocie şi care gândeau că o existenţă decentă este tot ce-şi pot dori, găseau de-a dreptul inexplicabilă lăcomia fără margini a celor puţini şi răi, aşa-zişii „aleşi”.
În timp ce marea majoritate a pământenilor se zbăteau în nevoi, legate de puţinătatea banilor sau a sănătăţii, unii huzureau, netemători, într-un cerc restrâns.
Ana se mai gândise de 1000 ori înainte la acest cerc vicios al nedreptăţii, în care unii poartă poveri nemăsurate şi destine nemeritate, iar alţii par a fi nemuritori şi reci, dispreţuitori şi asupritori.
Se spunea că o masa critică (adica semnificativă şi capabilă de a exercita schimbarea) din numărul de pământeni, se trezise, în ultimii 30 ani.
Dar ei nu reuşeau să fie uniţi; deşi dispersaţi pe tot globul, nici măcar catalizatorul reprezentat de internet nu reuşise să le unească forţele şi să răstoarne barbaria.
Această barbarie, aparent aleatoare şi nedreaptă, fusese impusă de pe alte planete.
Iar pământenilor li se indusese concepţia de-a dreptul ilară că sunt singurii locuitori conştienţi ai Universului, ceea ce era absolut aberant, în condiţiile în care li se explica concomitent că universul este nemărginit şi Infinit.

„Era târziu şi era toamnă”, îşi încheie Ana reflecţiile, revenind la realitatea imediată.
Probabil, Andrei fusese doar în imaginaţia ei, la fel şi Padre, dar puterea acestor fiinţe vrăjite îi stăruia în amintire, făcând-o să-i considere parte a trecutului său recent.
Ei chiar existaseră, dovadă şi covorul din odaie, pe care zăceau împrăştiate flori multicolore, altminteri inexplicabile.
Cu un gest, Ana încercă să-şi îndepărteze durerea din suflet.
Unde era Andrei, care era întruparea tuturor năzuinţelor sale de fată tânără, visătoare, inteligentă, nonconformistă şi ..nerealistă (în opinia părinţilor săi)?..
Cu tristeţe, readusă la dimensiunea solitudinii de mai înainte, ea privi în noaptea de afară şi la luminiţele care sclipeau la ferestrele din jur.
Câte vise neîmplinite avem cu toţii, gândi ea.
Esenţial este ca durerea să nu copleşească complet fiinţa, sau cel puţin nu pentru multă vreme.
Visele vor merge mai departe atât cât vom exista.
Suntem fiinţe perene, deci visele noastre nu se vor putea risipi niciodată.
Ele se vor concretiza ...”Undeva, cândva”....


The End