Ana se trezi scăldată în lumina blândă a soarelui de
dimineaţă, pe pajiştea cu flori multicolore unde adormise cu ceva timp în urmă.
-
Cât timp să se fi scurs,
oare ? se întrebă ea, complet nedumerită.
Andrei o privea zâmbind, frumos ca un zeu, cu ochii lui
frumoşi, albaştri, zâmbind şi ei.
-
Ei, dar ai călătorit
departe, nu ?.. se amuză el de expresia cvasi-uluită cu care Ana privea
florile minunate care o uimiseră ..cu puţin timp în urmă.
Deodată, pajiştea se înnoură şi se făcu puţin frig. Se zgribuliră
amândoi simultan, după care se strânseră în braţe, pe după umeri, cu prietenie şi
duioşie. Buzele li se uniră în sărutul magic, mult-aşteptat.
Fiecare simţi că, cel puţin pentru sine, întrebările şi
dilemele luaseră sfârşit.
Dragostea făcea totul posibil.
În mintea Anei stăruia undeva gândul că fusese menită
unui destin măreţ. Nu din punct de vedere al strălucirii sociale, ci din acela
al eliberării spirituale de angoasele şi capcanele materialităţii excesive.
-
Nimic nu va mai fi la fel
după călătoria asta, gândi Ana, în timp ce simţea braţele lui Andrei cuprinzându-i
trupul într-o îmbrăţişare dătătoare de fiori dulci.
Între timp, pajiştea se întunecase de tot şi ea se simţi
purtată ca de un covor fermecat.
Mintea ei, de curând revenită din viitor şi readusă în
prezent, se întorcea cu viteză către trecut, propriul ei trecut vechi, de fiinţă
încă nenăscută.
Vedea chipuri familiare din alte vieţi; dintre acestea,
unele se întrupaseră şi în existenţa prezentă, pentru a-şi continua împreună
evoluţia karmică.
Pe chipurile oamenilor de demult vedea nelinişte şi
suferinţă. Fuseseră chinuiţi şi maltrataţi, de valurile istoriei şi de intervenţiile
unor extratereştri deloc paşnici.
Era curios cum în ziua de azi, trăind într-o civilizaţie
mult mai avansată tehnologic, totuşi omenirea îşi uitase rădăcinile
extraterestre.
Cei care mai credeau în evoluţionismul darwinist erau puţini,
iar în schimb celorlalţi, adică celor mai mulţi, nu le păsa cine erau
predecesorii lor, ci se străduiau să culeagă floarea pasiunii sau bucuria
clipei.
„Carpe diem” – Bucură-te de ziua de azi (cu continuarea
nespusă „că nu ştii ce-ţi aduce cea de mâine”) era dicton cvasi-universal pe Pământ.
Cei mai răi şi mai lacomi secătuiseră Pământul de resurse, pentru a-şi asigura
conturile uriaşe. Cei din pătura mijlocie şi care gândeau că o existenţă decentă
este tot ce-şi pot dori, găseau de-a dreptul inexplicabilă lăcomia fără margini
a celor puţini şi răi, aşa-zişii „aleşi”.
În timp ce marea majoritate a pământenilor se zbăteau în
nevoi, legate de puţinătatea banilor sau a sănătăţii, unii huzureau, netemători,
într-un cerc restrâns.
Ana se mai gândise de 1000 ori înainte la acest cerc
vicios al nedreptăţii, în care unii poartă poveri nemăsurate şi destine
nemeritate, iar alţii par a fi nemuritori şi reci, dispreţuitori şi asupritori.
Se spunea că o masa critică (adica semnificativă şi
capabilă de a exercita schimbarea) din numărul de pământeni, se trezise, în
ultimii 30 ani.
Dar ei nu reuşeau să fie uniţi; deşi dispersaţi pe tot
globul, nici măcar catalizatorul reprezentat de internet nu reuşise să le
unească forţele şi să răstoarne barbaria.
Această barbarie, aparent aleatoare şi nedreaptă, fusese
impusă de pe alte planete.
Iar pământenilor li se indusese concepţia de-a dreptul
ilară că sunt singurii locuitori conştienţi ai Universului, ceea ce era absolut
aberant, în condiţiile în care li se explica concomitent că universul este nemărginit
şi Infinit.
„Era târziu şi era toamnă”, îşi încheie Ana reflecţiile,
revenind la realitatea imediată.
Probabil, Andrei fusese doar în imaginaţia ei, la fel şi
Padre, dar puterea acestor fiinţe vrăjite îi stăruia în amintire, făcând-o să-i
considere parte a trecutului său recent.
Ei chiar existaseră, dovadă şi covorul din odaie, pe care
zăceau împrăştiate flori multicolore, altminteri inexplicabile.
Cu un gest, Ana încercă să-şi îndepărteze durerea din
suflet.
Unde era Andrei, care era întruparea tuturor năzuinţelor
sale de fată tânără, visătoare, inteligentă, nonconformistă şi ..nerealistă (în
opinia părinţilor săi)?..
Cu tristeţe, readusă la dimensiunea solitudinii de mai
înainte, ea privi în noaptea de afară şi la luminiţele care sclipeau la
ferestrele din jur.
Câte vise neîmplinite avem cu toţii, gândi ea.
Esenţial este ca durerea să nu copleşească complet fiinţa,
sau cel puţin nu pentru multă vreme.
Visele vor merge mai departe atât cât vom exista.
Suntem fiinţe perene, deci visele noastre nu se vor putea
risipi niciodată.
Ele se vor concretiza ...”Undeva, cândva”....
The End
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu