Nu era prima oară când Hans îşi vorbea sieşi la persoana a treia.
Şi îşi dorea să intre în joc deoarece Müller, şeful lui, îi spusese că Andrei era o pradă foarte interesantă pentru cei care supravegheau de la distanţă "Frăţia Albă", în general, şi îi urmăreau capacităţile lui Andrei, atât de speciale şi de misterioase.
Andrei era într-adevăr un fenomen.
În fapt, el nu se născuse niciodată..cu toate că o astfel de afirmaţie este cât se poate de paradoxală!
El exista de foarte mult timp şi nu-şi mai amintea de vremea când fusese copil, sus, pe K-Z, planeta sa de origine.
Îmbrăcase formă umană încă de 500 de ani, însă cu mult înainte de a veni pe Pământ făcuse incursiuni pe galaxii şi în lumi cu o viaţă complet diferită de a pământenilor.
Nu întâmplător îi spusese Anei la un moment dat, la începuturile relaţiei lor, "eu trăiesc cu mii de ani dinaintea ta", deşi fata, pe bună dreptate, considerase afirmaţia numai o figură de stil.
Şi nimeni nu ar fi conceput altfel, aici pe Pământ...unde a atinge 100 de ani este un mare eveniment, de cei mai mulţi nedorit fiindcă implică atât de multele neajunsuri specifice bătrâneţii.
“Bătrâneţea, straie grele..”, cum se mai spune.
Era o vreme când Ana visase un băiat ca Andrei.
Vioi, comunicativ, sigur pe el, inventiv, şi arătos, de ce nu?.. De fapt, fiecare îşi doreşte o persoană plăcută alături, ca cel puţin când ajungi să te obişnuieşti/plictiseşti în prezenţa ei, măcar să nu-ţi displacă vederea sa...
În fine, acum la Viena după-amiaza era pe sfârşite, cu paşi mărunţi venea seara, iar Ana vizitase deja Muzeul Dulciurilor, al Ceasurilor, intrase puţin în vorbă cu oameni care vindeau mărunţişuri făcute artizanal în micile dar cochetele talciocuri răspândite prin pieţe, iar acum se îndrepta agale spre hotelul han.
Între timp, Andrei se trezise şi plecase în incursiune la Begawass, un local puţin cunoscut către care-l indrumase Fabian încă dintr-o călătorie a sa anterioară.
Bătrânul îi dăduse acele leacuri, care proveneau nu chiar de la daci, ci de la strămoşii lor, tocmai de pe Sirius. Acolo, dacii fuseseră primii locuitori, cu peste un milion de ani în urmă.
Se ştia foarte bine în cadrul Frăţiei Albe că dacii erau cei mai vechi locuitori ai Terrei, dar acest lucru se datora tocmai faptului că o colonizaseră atunci când pe ea vieţuiau abia strămoşii dinozaurilor.
Marele cataclism se produsese şi dinozaurii dispăruseră ca specie, dacii plecaseră pe planeta maternă şi reveniseră pe pământ după ce lucrurile aici intraseră pe un făgaş relativ normal.
Frăţia Albă cuprindea în momentul de faţă mulţi extratereştri binevoitori faţă de rasa umană, mulţi urmasi ai dacilor care trăiau pe pământul românesc de când se ştiau, dar erau conştienţi, fie şi numai subconştient, de originea lor superioară, stelară.
Müller era şi el doar un “şmenar” în slujba Ocultei şi îşi dorea, ca şi superiorii lui, să-l găsească în fine pe “Colecţionar”, acel personaj controversat, “el Padre” al Frăţiei Albe, de a cărui existenţă începuseră chiar ei să se îndoiască, de când îl tot căutau zadarnic, părând mai curând un fel de mit...
Dar “Colecţionarul” chiar exista!
“Colecţionarul” era supranumit aşa fiindcă era interesat să adauge în “palmaresul” lui de cunoscuţi cât mai multe persoane cu un intelect foarte bine dezvoltat şi cu un suflet cât mai evoluat.
Doamne, şi erau puţini...
Cu cât timpul trecea, în “zestrea” Colecţionarului rămâneau tot mai puţine astfel de prototipuri de cetăţeni minunaţi, luminaţi, conştienţi, ai Universului.
Cei mai mulţi oameni de pe Pământ erau victimele propriilor lor slăbiciuni: prostie şi delăsare, îngustime spirituală, lipsă de discernământ în folosirea timpului personal, irosit cu PC, cu TV, care erau “remedii unice şi subliminale” împotriva inteligenţei omeneşti înnăscute, intrinseci, o metodă concepută în ultimul secol, chiar dacă, ca şi mijloace de comunicare nu sunt în totalitate inutile. Însă modul cum sunt prezentate ştirile şi cum prind viaţă emisiunile “populare”, conţinutul acestora, abordarea lor, pot de cele mai multe ori să impieteze însuşi mesajul de transmis. Mă întreb cine mă poate contrazice şi este desigur liber s-o facă..
Când Andrei îşi făcu apariţia la Begawass, localul subteran de sub linia de tramvai, din dreptul staţiei de la Muzeul de Ştiinţe Naturale, toţi ochii prezenţi se îndreptară instantaneu spre el. Nu numai că aveau ce vedea – Andrei era ce-i drept o apariţie impresionantă – însă aproape toţi cei aflaţi acolo îl cunosteau foarte bine şi îi percepeau aura luminoasă. Era unul “de-al lor”. Ei erau “bunii”, cei care continuau încercând să salveze ceea ce se mai putea eventual salva. Ultimul strop de decenţă şi virtute din om, poate.
Poate că nu era totuşi prea târziu!
Bombardamentul psihotronic invizibil, intensificat pe multiple căi, inclusiv sub numele de şacal “Criză”, exista în continuare, însă valoarea şi puterea morală a omului, cu un pic de voinţă, poate contracara asta. Ceea ce-l trage în jos.
Hans păşise tot timpul în urma lui Andrei, exact cu atât cât considera el că nu-i va da acestuia de bănuit. Dar Andrei era o vulpe prea şireată pentru de-alde Hans.
Când tramvaiul opri în staţia de la Muzeu, Andrei deja se teleportase în Begawass, lăsându-l pe acela mască, ca apoi să-l determine să se urce în tramvai, negăsind altă variantă a locului unde se putuse evapora instantaneu Andrei.
Ce-avea să mai tune şi sa fulgere Müller, gândi Hans spăşit.
Yorgos, patronul grec al localului, îl întâmpină pe Andrei cu un zâmbet larg şi sincer pe faţă, îşi strânseră bărbăteşte mâinile, după care îl intrebă direct:
- Nu ai venit cu fata?..
- Nu, am venit mai întâi singur, ca să văd cine este în urma mea.
- Şi ai aflat?
- Da, un tip cazat şi el la Byorg, unde am tras ca de obicei.
În acel moment, Andrei se crispă. Făcuse o greşeală.
El fusese urmărit, îşi pierduse “coada”, dar în schimb Ana era încă “afară”, deci expusă. Strânse din dinţi.
- Să vorbim puţin şi mă întorc la Byorg, să văd dacă a revenit din plimbare. Dacă nu este acolo încă, mă agit să o găsesc.
- Padre al nostru vrea să o cunoască personal. Mi-a spus că i-ai scris mailuri foarte frumoase în legatură cu această fată.
- Da, e specială, .., recunoscu Andrei, zâmbind pieziş. Sunt multe lucruri bune de spus despre ea. Ce este mai rău e confuzia din ea. Face o bună distincţie între curat şi murdar, între bine şi rău, dar nu înţelege deloc unde începe şi unde se termină misiunea ei.
- Poate nici nu ai pus-o la curent că are vreo misiune.
- Asta cu siguranţă că nu am făcut. Am aşteptat să ajung aici. Să se întâlnească cu Padre, Colecţionarul. În prezenţa mea, pentru ca ea să nu se sperie. Într-o ţară străină, într-o vizuină ca asta, unde ajungi doar cu un pic de “magic”, făcu el pocnindu-şi degetele conform simbolului cunoscut: “just like that” (“ca şi cum”).
- Da... , făcu Yorgos, căzut pe gânduri. O persoană complexă în situaţii neobişnuite ca aceasta, poate claca, tocmai fiindcă rutina în care trăieşte cotidian nu a pregătit-o pentru ..o eventualitate ca asta.
- Mai precis, adăugă Andrei, oricât de inteligenţi am fi, daca ne scoţi din “apele noastre”, ne simţim ca nişte indivizi puşi la încercare ca să supravieţuiască, exact ca orice alt membru al speciei...nu se mai vede nicio diferenţă, nicio prestanţă, nicio distincţie, ci rămâi pe linia minimei rezistenţe.
- Aşa am fost şi eu când am ajuns aici, în Austria, spuse Yorgos cu tristeţe pe chip. Un deznădăjduit, erau vremuri grele pe atunci la noi... Iar azi de m-aş întoarce la Thessaloniki, nu mai cunosc pe nimeni, au trecut mulţi-mulţi ani...
- Nu dai impresia, spuse Andrei, făcând cu ochiul copilăreşte. Eşti încă “verde”, Yorgos.
- Ţi se pare, copile. Ce să mai vorbim despre tine, te ştiu de-o viaţă, şi eşti tot “tânăr şi ferice” ca atunci când te-am cunoscut. Eu am albit, m-am cocârjat, în schimb tu deţii secretul tinereţii veşnice, asta o ştiu sigur.
- Yorgos, dacă nu mi-aş menţine spiritul tânăr, mi-aş schimba şi eu aspectul exterior, ca oricare...
- Da, însă tu deţii acele paradoxale însuşiri ale fiinţei regenerabile...Eşti un fel de perpetuum mobile cu chip uman. Ştim amândoi asta. Iar Padre îţi este...
- Naşul de la naşterea mea de “Acolo”, da, o ştiu... Dar pare doar de vreo 40 ani, aşa, numărând în ani omeneşti.
- Uneori vă invidiez pe voi, nemuritorii. Dar de cele mai multe ori, situaţia mea pieritoare, de om, mă satisface cu adevărat, căci mă gândesc că într-o zi mă voi odihni cu adevărat şi voi scăpa de toate zbaterile astea, pe care le presupune viaţa şi o inimă care bate viguros în piept... Şi apoi, mai este bătrâneţea care..
- Yorgos, tu nu te poţi plânge. Ai o viaţă bună aici. Uită-te la bieţii tăi greci. În ce hal au fost aduşi...şi mai sunt şi crucificaţi, şi condamnaţi, şi arătaţi cu degetul, ca o pildă negativă.
- Noi grecii suntem un popor vertical. Ai văzut că grevele noastre sunt generale.
- Sunteţi minunat de solidari! Ar fi nespus de frumos ca întreaga lume să fie la fel de unită în fata Răului şi a Urâtului ce-o împresoară, aşa cum sunteţi voi în felul cum vă apăraţi drepturile de popor şi civilizaţie.
- Şi cum nimeni nu poate trăi “pe gratis”, drepturile economice sunt cele care contează acum. Om vedea ce-o mai fi...
Între timp, când se-nsera, Ana se întoarse la hotelul lui Byorg şi aproape se ciocni cu Hans, care călătorise zadarnic cu tramvaiul câteva staţii, pentru a-şi da seama cu stupoare că-şi pierduse muşteriul literalmente de sub nas.
Când o zări pe Ana, Hans tresări puternic şi avu o lucire de ură.
Ana simţi ca şi cum un cuţit ascuţit i-ar fi trecut prin faţa ochilor. Cu asta putu compara privirea lui Hans. Ea era foarte senzitivă şi puţin paranormală, aşa cum Andrei dibuise mai demult în prezenţa ei, mai întâi virtuală şi apoi fizică.
Ea o porni la fugă pe scări, urcă repede la et. II, descuie uşa şi apoi se închise repede pe dinăuntru. Privirea omului aceluia o răscolise cu răceală şi îşi dădea seama că ceva nu e în regulă. Sună imediat prin telefonul de interior în camera lui Andrei, fără a se mai duce până acolo de teama de a ieşi din cameră. El nu răspunse şi Ana avu un presentiment ciudat. Se făcea că totul ardea în jurul ei, şi că părul îi luase şi el foc...
- Doamne, sunt singură, cu o legătură cu haine şi fără bani, în capitala Austriei... Ce să fac cu 2000 lei aici... Şi nici măcar nu sunt pe card, cu cardul aş fi putut plăti direct.. Dar ideea e că nu pot ieşi din cameră şi aş da orice ca Andrei să vină după mine.. Cel mai logik şi sănătos lucru este să ramân aici şi să-l aştept pe Andrei, acesta este singurul loc unde el ştie că mă poate găsi, este locul unde m-a lăsat înainte de a se aşeza să doarmă... Nu, nu mai ies din cameră, cu niciun preţ. Să vină să mă ia, orice-ar fi ştiu că am încredere totală în el. În niciun caz, n-aş fi plecat la acest drum...fără întoarcere, dacă n-aş fi avut deplină încredere în omul meu, în iubitul meu, în sufletul meu, continuă ea să se încurajeze, şi cu succes.
Deodată, cineva bătu la uşă.
- Wo ist das? întrebă Ana, cu bruma ei de germană.
- Ich bin Andrei, se auzi o voce şovăitoare. Eu sunt, deschide-mi darling, şopti el.
- Slavă Domnului! strigă Ana deschizând uşa şi aruncându-se în braţele lui Andrei care tocmai cădea pe lângă uşă. Hans stătea lânga el triumfător, după ce-l lovise zdravăn în moalele capului cu un stingător de incendiu smuls de pe holul hotelului.
Ana sări la gâtul acestuia ca o fiară sălbatică, îl muşcă de mărul lui Adam şi-i dădu 2 lovituri zdravene de picior în testicule, făcându-l să cadă ca fulgerat.
Andrei se prăvăli greoi înăuntru, dar din fericire nu era inconştient.
Ana încuie uşa la iuţeală, după ce-i mai dădu 2 picioare în coaste lui Hans, la care acesta, strâns pe jos lângă uşă, tresări ca un vierme ce era.
- Ce să fac, iubitule? Cum să salvez situaţia? În ce naiba am intrat?.. suspină ea.
- Scumpo, nu te îngrijora, ne salvăm, şi noi şi situaţia, încercă Andrei un zâmbet chinuit. Sună la numărul ăsta pe care ţi-l dau...dă-mi un bileţel de la tine din poşetă ca să ţi-l notez..mai repede că acuş’ leşin..
- Aşa...mâzgăli el pe bileţelul scos la iuţeală de Ana...spune-i lui Padre care răspunde, e o rudă de-a mea, că am nevoie de îngrijiri medicale, că suntem la camera 218 din hanul lui Byorg de pe Ratzenstrasse 18, că tu eşti fata pe care vroiam să i-o prezint...
- Serios? La Padre am venit noi aici? întrebă Ana cu superbă inocenţă.
- Da, drăguţa mea Fraülein, unul din scopurile călătoriei era şi ăsta... murmură Andrei înainte de a se prăbuşi pe podea, leşinat.
- Vai de mine, pierde sânge, se lamentă Ana. După care sfâşie 2 cămăşi bune din arsenalul ei select de haine, le făcu feşe şi încercă să oprească hemoragia, aşa cum auzise şi ea că se face.
Când în sfârşit îl sună pe Padre, acesta răspunse încă de la primul apel, fiindcă vedea situaţia cu ochii proprii, ca în faţa unui televizor. Vederea sa la distanţă era fără cusur. Cercetă situaţia celor doi şi se gândi rapid cam cum ar fi trebuit procedat ca să-i scoată din hotelul aglomerat de tipi gen Hans cu care Müller înţesase curatul loc, bineîntreţinut de fostul sportiv Byorg, unde ei se aciuiseră ca nişte păduchi vicleni.
“Colecţionarul” îi răspunsese Anei în româneşte, spre surpriza acesteia, care se aştepta la nu se ştie ce echilibristică germano-englezo-italiană, dat fiind numele “Padre”.
Ea povesti cu un şuvoi nervos de cuvinte că era prietena lui Andrei din România, că aici erau niste urmăritori care i-au lovit iubitul şi că acum ea nu ştie ce să facă...
- Fetiţo dragă, opreşte-te că ştiu totul. Sau, aproape totul, ca să n-o nedumerească peste măsură pe curata Fraülein. Mi-ai spus tot ce trebuia să ştiu. Ideea este că trebuie să ieşiţi de acolo fără să vă vadă nimeni.
- Păi, cum să facem asta, că el nici nu mişcă acum?!..
- Ai răbdare, dă-i apă să bea, încetişor, şi o să-şi revină. Ideea e să i se pună sângele în mişcare şi să redevină lucid, cât de cât. Mai departe, el va şti exact ce are de făcut. Eu vă ajut, de aici....
- Ok, aprobă fata, resemnată.
(Va urma)
