Cautarea de Sine

Este dimineaţa zilei de 1 mai şi sunt, desigur, liberă.

Am o stare de pace şi armonie interioară, chiar de fericire, pot spune; cum stau aici, la masa de scris, cu mâna stângă în blana de pe ceafa pisicii, şi ea toarce, stând trântită pe masă în faţa mea; afară, soarele pătrunde cu un mic curcubeu printre ramurile tot mai incărcate de frunze ale copacilor din faţa ferestrei, tei şi castani.

Am o stare perfectă.

Toate nemulţumirile, toate aşteptările, toate dorinţele, totul s-a dizolvat în ..infinit.

E ca şi cum toate grijile s-au strâns într-un pachet, au fost sigilate şi trimise Dumnezeu ştie unde, în Cosmos, acolo unde nu vor mai necăji pe nimeni şi mai ales pe mine.

Cred că o să-mi amintesc mereu de starea asta.

Această stare bună, perfectă aproape, îmi va servi mai târziu ca punct de referinţă şi memento a ce poate fi, dacă eşti liniştit, relaxat şi mai ales împăcat cu tine.

Fiecare om, în fiecare moment, îşi doreşte ceva, dar acel ceva este exclusiv un lucru pe care nu-l poate avea sau obţine. Sau oricum, nu prea uşor. De exemplu, P. este căsătorit şi visează la o femeie care va fi cândva a lui, dar nu are de unde să ştie dacă asta realmente se va întâmpla sau va rămâne în stadiu de vis.

Şi de ce este 100% convins că va fi “în paradis” cu ea? De ce ?

Asta-i spune sufletul, dar sufletul ne poate înşela fiindcă el îşi proiectează în fiinţa iubită propriile năzuinţe, ale cuplului perfect, ale romantismului fără pată, a întregului părţilor, a cercului compus din cele 2 jumătăţi ce se suprapun la milimetru.

Dar perfecţiunea nu există. Mi-a trebuit şi mie mult să asimilez asta. Realitatea prin ea însăşi are mici cusururi, „defecte de fabricaţie” să le spunem aşa.

Omul este atât de subiectiv, se pune pe sine totdeauna în centru şi raportează tot ce este în jur la propriul eu.

Omul cu conştiinţa lui mişcătoare şi cu căutările lui însingurate, adesea disperate, de multe ori prea stresat ori chiar deznădăjduit, este cel care proiectează o grămadă de negativism asupra semenilor. Şi aşa se nasc relativismul şi imperfecţiunea..

Aş vrea mai mult şi mai bine, ca oricare, dar este cel mai bine să te bucuri de ceea ce ai. Fiecare din noi are avantaje nete faţă de un copil născut în condiţii grele în Ghana, spre exemplu. Acel om nu va beneficia nici de minim pe planul dezvoltării personale.

Cine citeşte acum acest blog are diverse nemulţumiri şi poate o situaţie personală care-l face să creadă că nu are de ce să se bucure, dar să-şi amintească de cel care tocmai s-a născut într-o stare precară şi va fi mereu la limită cu sănătatea sau chiar cu şansa de viaţă.

Nu, chiar nu vreau să fiu patetică, dar să ne amintim că există ştachete şi standarde de la care plecăm, după ce necesarul existenţial a fost asigurat. „N-am pielea destul de fină, sânii destul de mari, dinţii destul de albi sau drepţi”, sau o ..”bubă pe creier”, ce să mai vorbim...

Nu vreau să port apologii absurde, dar trebuie neapărat să vedem şi partea plină a paharului. Asta este de dorit.

E foarte greu să fii constant pozitiv, dar cel puţin să nu te laşi doborât din nimic, din fleacuri. Să nu mai pui la suflet. Chiar dacă unii îţi fac viaţa amară.

Unde cauţi fericirea? De ce o asociezi cu prezenţa Acelei persoane în viaţa ta?

De fapt, acea persoană este asimilată sufletului tau, dacă o iubeşti cu adevărat şi ai acceptat-o cu drag în Sinele tău.

Prezenţa ei fizică poate dezamăgi, până la urma, datorită rutinei zilnice şi a inerentelor frecuşuri domestice, care uzează până la urmă orice relaţie.

Pasiunea este înăbuşită cu timpul iar dragostea chiar nu are şanse să dureze mai mult de 3 ani. De multe ori, nici atât.

Nu fac apologia singurătăţii.

Singurătatea este bună, până la un punct. Pentru meditaţie, reflecţie, căutare de sine, auto-cunoaştere. Pentru cine are astfel de aplecări.

Pentru cel care nu are chemare de acest gen, singurătatea poate fi o catastrofă şi se poate transforma într-o prăpastie, un abis.

Fiindcă nu se simte bine singur, nu are ce să discute cu sine însuşi, nu-şi este sieşi suficient.

Când „ieşi” din tine şi din singurătate, este ideal s-o faci conştient, să proiectezi binele şi să recunoşti binele din celălalt.

Să „vezi frumos”, e un fel de a spune.

Dar noi ne irosim ani de-a rândul în căutari vane, ale sufletului pereche, ale aşa-zisei jumătăţi, a perfecţiunii.

E frumos să cauţi perfecţiunea, dar este perfect atunci când o regăseşti/recunoşti în propriul tău interior. Tot Universul e de fapt acolo.

Acolo trebuie clădită Perfecţiunea. Acolo va fi regăsită.

Niciodată în lumea exterioară, niciodată în altul.

Găseşte-ţi pe cineva în care să te Regăseşti, cu care să te completezi, dar nu-i cere imposibilul, şi nu pierde din vedere niciodată propriul Sine, măreţ.