Trebuie să fac ceva!

 Am mai vorbit, cred, despre a fi, a face și a avea.

În momentul de față, ca să fiu cu adevărat - simt că trebuie să mă apuc să fac anumite lucruri. Problema mea este ambiguitatea, adică nu sunt prea convinsă de ce anume ar trebui să mă apuc. Uneori cred că este scrisul, alteori cititul.. sau de fapt simt că orice mă rupe de atot-puternicul instrument actual, cel atât de dictatorial, este vorba neîndoielnic despre Telefonul Mobil, și în speță Smartphone-ul, cel care ne-a înrobit literalmente pe toți. Este deja clasică remarca că, dacă te afli în metrou în București, din 6 locuri ocupate pe scaunele de vizavi de tine, 100% din personaje își butonează telefonul. De multe ori, nu e vorba neapărat de tineret, ci de oricine, indiferent de vârstă. Ideea e că, dacă cineva și-a propus să ne înrobească cu ..o extensie a mâinii, atunci clar că a reușit. Parcă niciodată în istoria lumii nu am observat așa o dependență a omului de un obiect.

Revenind la ideea cu care începusem, îmi doresc foarte mult și în primul rând să nu mai fiu distrasă! Telefonul asta face. De fapt, face prea multe. Poze, scrisori, mesajele uneori importante de pe Whatsapp (îmi vine de multe ori să-l supranumesc "What's the fuck up????!!", ce tot vreți de la mine?..

Unde e liniștea posibilă, dezirabilă.. unde este mult-visatul concediu al minții? Cu toții am vrea să fim puțin lăsați în pace, dar acum nu se mai poate. Trebuie să-mi verific telefonul, trebuie să văd dacă nu a avut loc vreo schimbare de planuri..

Într-un fel, și TV-ul face asta, dar el parcă nu atrage același grad de dependență.

Este 2 noaptea și îmi propusesem să mă dezleg total de acele influențe la care mă refer, deja nefaste aș zice. Și tot mă întorc la ele, ca în povestea cu castravetele grădinarului. Cât se poate vorbi totuși despre dependența noastră de tehnologie? Fără îndoială că muuult, dar nu asta este intenția articolului de față.

Încerc din răsputeri să mă refac, să mă reconstruiesc.. dar mi-e tare, tare greu.. Am reușit cu chiu cu vai să scap de dependența cu cumpărarea de cărți în neștire, mai ales când am realizat că nu mai am spațiu fizic de depozitare, decât dacă aș ajunge să calc pe ele prin casă. Și nu se face. Puțin respect, totuși. Nu mai cumpăr cărți, dar ce mi s-a năzărit?.. Brățări din cristale sau din pietre semiprețioase. Și asta poate fi o manie, pentru un timp. Aproape s-a încheiat. Dar cu scurgeri financiare destul de însemnate, considerabile. Nu ar fi trebuit, nu-i așa?.. Dar dacă eu consider că merit și că vreau și că îmi este la îndemână și la latitudine să mi le procur și să le port, atunci clar că nimeni și nimic nu mai îmi stă în cale. Însă, decât să mă lălăi pe telefon sau laptop dintr-o brățară în alta sau dintr-o carte într-alta, nu mai bine mă ocup de ceea ce ar putea reprezenta scopul vieții mele?..

Cu adevărat m-am schimbat în ultima vreme. Am început să văd lucrurile, oamenii tot mai clar. Înainte nu eram prea atentă.. dar ce important este să acorzi mare atenție la ce ți se spune, fiindcă de multe ori nu vei mai avea șansa să ți se repete acele informații.. Cineva îți povestește ceva, iar tu rămâi în lumea ta și cuvintele sale trec pe lângă tine.. Mai târziu ai da orice să fi fost atent atunci, fiindcă povestea unor lucruri esențiale din viața unui om, unui apropiat, nu se mai repetă. Tot ce ignori la un moment dat, poate deveni mai târziu o pierdere, o lacună. Lupta în viața asta se dă de fapt pentru atenția noastră.. fiecare vrea să te capteze, fie el om sau obiect (cum tot ziceam, telefon, TV, banii cu promisiunile lor..) Noi nu suntem într-adevăr capabili de atenție distributivă, sunt foarte puțini Napoleoni printre noi, ..slavă Domnului. Dar suntem, din păcate, cu energia și atenția foarte risipite. Nu concentrate unde ar trebui. Și ar trebui să fie îndreptate spre cunoașterea de sine, cea veritabilă și constructivă. Spre folosirea aptitudinilor și calităților personale pentru a face din lumea asta un loc mai bun, în mod (aproape) dezinteresat.. Sună însă așa .. a reclamă, a simplă dezvoltare personală atât de vehiculată în ultimii ani. Dar nu sunt vorbe goale, nu vreau să impresionez, nici măcar nu am idee cine și dacă îmi citește spusele.. Ci poate pe mine trebuie să mă conving că trebuie să fac ceva, că am venit pe acest Pământ cu un scop și o menire de care simt în mod clar că m-am îndepărtat, mai ales de când s-a năpustit tehnologia asupra mea, asupra noastră.. 

Este necesar să fac ceva! Mă simt foarte derutată și tulburată de acest deziderat care mi se impune, de mine însămi. Simt că trebuie să mă ocup de ceva important, nu să mai îmi pierd timpul cu prostii ci să-mi focalizez atenția și energia.. Care este însă obiectul concentrării? Pe ce-ar trebui să mă axez, pentru ca într-adevăr să merite și să mă reprezinte? Eu văd și în filme și în viață că majoritatea oamenilor se irosesc, fără să realizeze și fără să aibă frământări de vreun fel ..așa metafizice, cum am eu acum și nu de azi de ieri. Numai credința mă poate îndruma mai departe. Numai liniștea profundă poate să-mi dea direcția potrivită. Sunt conștientă de asta. Să fac un pic de Zen în mine. Să mă regăsesc cu adevărat. Deși obișnuiesc să meditez, ca o a doua natură, totuși nu mă pot liniști. De multe ori mă simt ca un arc viu, care trebuie să sară și să facă ceva în secunda doi, fiindcă (lucru constatat recent numerologic) am în numerogramă săgeata acțiunii (cifrele 7-8-9) care te împiedică să stai prea mult pe gânduri înainte să te apuci să faci ceva, desigur constructiv. Și astea se bat, logic, cap în cap. Dorința de zen cu starea de arc viu. Și mai e ceva, anume că nu am răbdare cu mine, nu știu cum ..să mă iau, ca să zic așa. Aș vrea să stau nemișcată în meditație dar apoi îmi aduc brusc aminte că o anumită activitate (gen plasarea unei comenzi sau urmărirea uneia, pe internet) mă surexcită și îmi deplasează atenția de la ceva important, care este căutarea celei mai de preț resurse. Și știm cu toții că cea mai de preț resursă și cea mai limitată (în ciuda aparențelor) este chiar Timpul. Iar starea cea mai dorită este Sănătatea. Nu prosperitatea. Sunt destui bogătași care sunt cu un picior în groapă și nu pot face nimic ca să schimbe asta. Sănătatea nu se poate cumpăra. Timpul nu se mai poate recupera, odată pierdut. Banii, în principiu, da. 

O să mă opresc aici. Nu sunt mai aproape de țintă ci parcă mai departe. Dar măcar am pornit în explorare și m-am rupt de tehnologie pentru mai multe clipe.. 

Oh, dacă am fi măcar cât de cât conștienți că va veni pentru fiecare clipa finală, și atunci îți vei mai dori măcar secunde în plus și nu va mai fi cu putință.. După o viață de popcorn și filme pe bandă rulantă, secundele nu ne vor mai ajunge și va fi prea târziu ca să ne împlinim menirea. De aceea nu voi înceta să-mi caut Adevărul meu ascuns, să-l revelez și să-l folosesc la cea mai bună treaptă a Bunătății, Credinței și Împărtășirii.

Love, always! (și cât m-am străduit până acum să nu folosesc niciun cuvânt în engleză, ca să mă deosebesc de generația lui "Super"

și a lui vlogger sau cool).

Noapte liniștită, dragilor, tuturor!

P.S. "Nu este păcat ca să se lepede, clipa cea repede, ce ni s-a dat?".. (sursă: poetul național nepereche).