Omagiu mamei mele

Povestea mea şi a mamei continuă şi în prezent... povestea faptului de a fi (fost) mereu împreună!

Noi am locuit întotdeauna împreună şi soarta a făcut ca până la această vârstă (am 47 ani) să mă aflu în continuare alături de mama mea.

Viaţa ne-a pus în situaţii deosebite şi complexe, au existat mai ales dese provocări legate de starea noastră de sănătate, de situaţia materială, de diversele încercări ale vieţii. În definitiv, vorbim de o viaţă de om...dacă suntem încă împreună după decenii!

Este interesant, dar ca fire suntem foarte diferite, avem înclinaţii şi preocupări diferite; cu toate acestea există o excelentă complementaritate şi mai ales legătura noastră se defineşte prin SPRIJINUL RECIPROC NECONDIŢIONAT şi prin iubirea statornică.

De fapt, acest aspect ar trebui să stea la baza relaţiei oricărei mame cu copiii săi.

Eu am fost unică la parinţi, la mama mea. Tatăl meu a dispărut curând din viaţa noastră, acesta fiind un aspect care mi-a marcat negativ destinul. Mama însă a reuşit să compenseze această lipsă existenţială, fiind, cum se spune "şi mamă şi tată". Mama aducea bani în casă, mama se ocupa de gospodărie, cumpărături, curăţenie şi nu în ultimul rând, de educaţia mea, căreia i-a acordat o atenţie deosebită.

M-a sprijinit şi îndrumat la lecţii, la materiile la care eram mai puţin talentată m-a ajutat efectiv (desen tehnic sau trigonometrie, de exemplu, ea fiind de profesie inginer), mi-a plătit meditaţii la matematică, astfel că am intrat printre primii la o facultate economică prestigioasă.

Nu am avut niciun fel de "pile sau relaţii" datorită mamei mele, avantaje care să mă ajute în viaţă, astfel că m-am descurcat singură şi am mers mereu înainte, cu "back-up" şi "feedback" din partea ei.

Sunt convinsă că nu există dragoste mai loială, mai frumoasă, mai constantă şi mai necondiţionată decât aceea dintre o mamă şi copilul ei...iar când copilul este o fiică, cu atât mai mult mama speră ca aceasta să nu treacă prin propriile ei frustrări, dezamăgiri şi încercări grele...însă cu siguranţă viaţa este mult mai dibace chiar decât mama în găsirea de provocări "obligatorii".

În momentele grele dar şi în cele fericite, am simţit binecuvântarea sorţii, care mi-a dăruit o mamă atât de devotată şi atât de bună la suflet, a cărei dragoste profund dezinteresată mi-a dat tărie şi curaj permanent, scoţându-mă de multe ori la liman.

Acum, rolurile s-au inversat, acum mama este cea care se bazează la rândul ei pe mine...atât cu sănătatea, cu bolile, cu doctorii... cât şi cu traiul zilnic..cumpărături, curăţenie, bugetul comun..

Admir faptul că ea este în continuare o persoană activă şi dinamică, care continuă să mă mobilizeze atunci când eu nu mai am energie şi elan...Mă îndeamnă să fac sport, să mănânc sănătos, să arăt bine, să mă îngrijesc de mine în toate modurile posibile.

Am mers în multe excursii împreună, tot ea a avut grijă să aleagă destinaţii frumoase şi variate, atât din ţară cât şi de peste hotare.

Am trăit o viaţă împreună, cum se spune!

La bine şi la rău!

Să-i dea Dumnezeu sănătate, căci este o mamă de nota ..20!! J