Dragul meu P.,
Aş vrea să-ţi vorbesc despre actuala mea stare de spirit,
despre uşoara deprimare care mă încearcă de când primăvara nu se poate hotărî
dacă să vină acasă, sau încă nu.
Mai un fulg de nea, mai o degerătură de mâini, mai o
privire umbrită, mai un gând misterios şi consemnat pe hârtie în cel mai ascuns
fel..
Dragul meu P., oricât am încercat să găsesc persoane noi
cu care să mă împrietenesc, adică alternative la cei mai vechi prieteni şi cei
mai buni amici – cărţile - , totuşi nu am găsit ceea ce căutam cu adevărat.
De fapt, cu toţii batem necontenit la porţile iubirii, ne
dorim mai multă iubire în vieţile noastre.
Dar există cineva, vreau să spun Cineva, care îmi va
umple inima veşnic, indiferent dacă nu vom comunica niciodată deschis asupra
acestui lucru. Este Acelaşi. Nu se poate schimba, fiindcă aşa a decis viaţa,
soarta. Şi când inima îţi tresaltă mereu în acelaşi mod când revezi „The
Person”, atunci aceasta se numeşte Predestinare. Nu folosesc întâmplător
Majuscule. Fiindcă ea, iubirea, în viata unui om, este una singură. Şi de
obicei e cea mai veche realitate pe care o are persoana respectivă. Cea care
l-a marcat.
Nu ne alegem noi pe cine (să) iubim şi nici pe cine ne
iubeşte. Astea sunt întâmplări create de Destin. Repet, oricât de paradoxal ar
părea, nu avem liber arbitru în alegerea iubirii veşnice.
Avem liber arbitru în a ne căsători cu cineva, în a păstra
sau nu un copil, în a efectua activităţi sau a demisiona, dar în privinţa
acelei iubiri neclintite din suflet – sorţii au decis Demult.
Şi când spun demult mă refer chiar înainte de naştere,
atunci când spiritul celui conceput alege să se întrupeze într-un anumit pântec
de femeie. Se va naşte acolo cu tot ce implică asta, dar îşi asumă acest lucru,
asumându-şi corporalitatea şi noua karmă.
Da, avem şi nu avem liber arbitru, în egală măsură.
Viaţa ne poartă pe aripile ei, încolo şi încoace, şi noi
reacţionăm la provocările ei aşa cum ne dictează gradul de evoluţie interioară
la care am ajuns.
Deprimarea mea a ajuns la un stadiu bun, adică o eventuală
clarificare.
Adevărul este că ne marchează şi bune şi rele. Cauza
deprimării mele trebuie să fie aceea că niciodată nu se poate vorbi despre o
relaţie obişnuită sau normală.
Întotdeauna va interveni, în cazul meu, distanţa.
Iar distanţa se poate măsura în multe feluri, cu toţii o ştim.
....Aş vrea să plec, să mă plimb, şi chiar o voi face.
Sometimes, somewhere...
Dar nu mai caut iubirea.
Iubirea m-a găsit ea pe mine şi nu mă va părăsi niciodată,
sau never again.
Ea există. Este Mare, Veşnică şi sper eu Împărtăşită. Şi
dacă n-ar fi împărtăşită, tot e bine că există persoana care mi-a inspirat-o.
Nu, nu mai vreau să plec, să fug, să mă ascund, ca struţul
cu capul în nisip, cum aş fi făcut-o cândva, nu mai departe de acum ..2 ore.
Dar oare descoperirea mea, care nu e chiar de ultimă oră,
îmi va strica prietenia cu S.?....
Mi-e greu totuşi să accept că D. este dragostea mea,
unica mea dragoste. Şi totuşi subconştientul mă dă de gol: da, el este.
Of, of, of..
Şi dacă totuşi este o refulare, un refugiu spiritual?
Totuşi simt că este Mult mai mult decât atât...într-un
fel era bine să fie doar atât.
Şi de ce mă plâng, în fond?
Că nu suntem, că nu vom fi împreună?
Asta este o prostie: rutina ne-ar fi ruinat sigur
dragostea, i-ar fi minat temeliile.
Vreau Acasă!
Unde e „Casa Noastră”?
Acolo de unde ne-am desprins, din Infinit, ca să venim
aici ca mici fărâme din marele suflet cosmic pentru a dansa vremelnic pe scena
vieţii...
Te iubesc, mă iubeşti, sunt doar replici de scenă,
cuvinte goale la scară globală...ne înrudim spiritual, asta e..sau provenim de
pe aceeaşi planetă, care o fi aceea..
Sufletele pereche se recunosc. Şi fizic. Asta e sigur.
Nu există un singur suflet pereche într-o viaţă.
Ne găsim multe perechi, simultan sau succesiv.
Nu cu toate facem dragoste, căci sexul este ceva
exterior, ţine de materialitate, nu de spirit, de adevăratele „afinităţi
elective”.
Cu cele mai multe fantazăm.. Şi e chiar mai frumos aşa, şi
mai bine decât în realitate.
Realitatea poate fi tristă, aduce deziluzii.
Nu de la început, ci cu timpul.
Aşa că, dragă P., pentru a-mi încheia cum se cuvine
scrisoarea, voi spune că nestatornicia deprimării mele e chiar ca o primăvară:
vine şi revine, pe meandre mereu noi, dar „după ploaie vine soare”.
Acesta este singurul lucru care trebuie reţinut când
suntem trişti şi deprimaţi:
„După ploaie vine Soare!”
Sigur!
Forever & Ever!
