Atat de inefabil

Astazi de dimineata am simtit mireasma...surda, a toamnei.
Intr-un fel te bucura racoarea, atat de dorita in zilele caniculare atat de recente, pe de alta parte simti cum o parte din tine moare odata cu vara; racoarea aceasta este atat de abstracta...simti toamna, simti iarna chiar, si deja s-a mai dus un an, adaugi in intelepciune, in experienta, dar si in neimpliniri...
In legatura cu iubirea..., iarasi ma macina niste ganduri.
Pe cel „vesnic”, adesea pomenit, nu-l mai iubesc, mi s-a sters, a devenit relativ rapid o amintire „brumata”.
Chiar cand il iubeam, nu l-am iubit tot timpul; l-am iubit pe alocuri, l-am iubit in aversa... A fost o relatie care a avut atatea salturi, in plus si mai ales in minus, incat o iubire constanta echivala, pe atunci, cu a merge pe abstracta linie zero, intr-o consecventa nefireasca noua, oamenilor...
Mereu imi doream sa scap de el, sa scap de-a binelea, definitiv, dar gandul meu si-l aducea aminte mereu, si legea atractiei il readucea inevitabil, si in viata...
Pana la urma m-a suparat atat, incat paharul din poveste a deversat, picatura prea-plinului a pus capacul si a rasturnat toata sandramaua aia carpacita a relatiei noastre..
La inceput, mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu lipsa lui, cu cea a vesnicelor noastre discutii, de fapt cu o comunicare mereu prezenta in viata mea din ultimii ani.
Nu sunt prima care o spune, dar constat si eu cu amaraciune ca ne obisnuim greu cu binele.. „Rau cu rau, dar mai rau fara rau!” Ce tampenie! Nu ar trebui sa fie asa, dar obisnuinta este intr-adevar a doua natura..
Raul il duci cum il mai duci, dar cand ti-e bine, parc-ai vrea sa se termine odata!..
„Fara lupta, fara griji” ? – parafrazand titlul unei carti celebre.
Cam plictisitor, nu? :)
Ne place atat de mult lupta, conflictul? Ca sa evoluam? Sau, mai simplu, ca sa nu ne plictisim si rutinam?..
De cate ori m-am despartit de acest om, am simtit cum scap de o imensa povara de pe creier..in primul rand de pe creier, si in ultimul rand de pe suflet, ceea ce inseamna ca nu imi era cu adevarat „in suflet”..asta este concluzia logica, chiar daca logica vine de la creier...
”Ratiunea sa triumfe!”, ca astazi numai citate dau :)
Si cum spuneam, am scapat de o mare povara, si ideea merita intr-adevar subliniata..
Grija acelei „iubiri” (de fapt, obsesii), grija si temerile si raspunderea pe care le implica o relatie (cel putin, una adevarata, as adauga..).
La varsta mea, si am ajuns totusi sa prefer ceva mult mai ideatic unei relatii asa de complicate.
O iubire nemarturisita, o iubire incerta, o iubire de-abia ghicita.
Il vad uneori alaturea de mine, il percep, il aspir, si gata, visul e gata, viata e frumoasa, inexorabilul exista, dragostea de viata nu s-a stins, ai o motivatie foarte puternica de a merge inainte...
Sunt indragostita si el e intotdeauna departe...
Departe cu sufletul, departe cu mintea, departe fizic..
Ii descifrez uneori o licarire de recunoastere in ochii frumosi, dar mi-e intotdeauna teama ca ma insel, ca mi s-a parut, ca este o politete a omului cu lumea...
Este foarte dimineata inca si soarele prinde a straluci mai bland, mai putin rece, sclipind printre ramurile unuia din venerabilii copaci ce-mi inconjoara fereastra...
Imi simt fereastra ca pe un altar..pe care ma dau jertfa Universului..caci, nu-i asa, fiecare ne sacrificam principiului care ne-a fiintat...teribila despartire si teribila apropiere de principiul prim si etern, samanta din noi, leaganul zeilor...copilul din noi, prohodul universului...vorbe care parca nu-mi apartin, dar pe care Trebuie sa le rostesc....