Adevărul nu este Bruno Groning

Voi elabora pe acest subiect.

Am foarte multe argumente pe care vreau să le supun atenției.

Ideea centrală este că Puterea e în Noi și nu are sens (nu e bine) să o cedăm altcuiva, fie el și un mort neamț (cetățean german în timpul vieții sale). Este un nonsens să arunci în cârca lui tot ce crezi tu că nu poți duce și care aparține crucii tale personale. Trebuie să ți le duci!! Ai puterea în tine. Nu numai că ești copil al lui Dumnezeu, dar ești chiar Dumnezeu ..în miniatură. Poartă credinta nestrămutată cu tine, în tine. Nu-ți mai ceda puterea (cu riscul că mă repet).

Tot ce a spus Bruno Groening ne-a venit prin intermediul lui Grete Hausler. Ea este doar o învățătoare austriacă la urma urmei, pe care nu ne obligă nimeni s-o credem pe cuvânt! El a spus că după moarte va fi cu noi și nu ne va părăsi și ne va ajuta etern. Dar asta cu certitudine poate face, și face, chiar Iisus, sau spiritele bune evoluate, sau sfântul Ardealului, Arsenie Boca.

De ce a trebuit noi, românii, să ne închinăm la poza lui Bruno Groening, cu o lumânare aprinsă, la orele de cerc. Abia acum, după 9 ani de prezență în Cercul de Prieteni, am ajuns să mă îndoiesc de tot, de bunele intenții ale conducătorilor de limbă germană, chiar și de faptul că toți îndrumătorii de țări sunt neapărat de limbă germană. Nu e ciudat?! Dacă vorbesc germana, sunt automat cei mai merituoși?.. Cei mai reprezentativi? Cei care au înțeles cel mai bine învățătura lui?

Ce prostie!! Ce mult mi-a trebuit ca să îmi pun toate aceste întrebări și care să remarc falsitatea și caracterul îndoielnic al organizației. Da, este într-un fel o Sectă. Nu-ți ia banii dar te seacă de energie, promovând ideea că te ajută. Și că tu nu te poți ajuta singur, fără Bruno.

Doamne! Bine că mi-a venit mintea cea de pe urmă.

Relatările, vindecările, sunt rodul a ceea ce avem și suntem în interior, fiecare. Și Bruno a vorbit de numai 5% vindecări în cerc. Păi, și? Nu e clar? Atâta credință avem, atâta primim. Ce credem, aia avem.

Mai sunt foarte multe de spus, inclusiv despre cele 3 noțiuni fundamentale ale învățăturii lui, adică Einstellen, Regelungen și Heilstrom. Numai în germană cuvintele astea au energie. Câtă prostie, câtă credulitate.. Și, sincer vorbind, e cineva în tot cercul care să facă așa-zisul Einstellen obligatoriu de minim 2 ori pe zi? Cineee? Să-l văd și eu! Și ce își spune, când face? Nu cumva iau gândurile razante stăpânire asupra acestei activități, pe care cercul o impune explicit membrilor săi, ca o condiție a reușitei?..

De aceea s-a hotărât (probabil mai de sus, de la conducerea cercului) să se facă zilnic Einstellen comun, cam în toate țările. Fiindcă oamenii nu știu să facă. Fiindcă oamenii nu înțeleg de fapt nimic din toate noțiunile astea. Ni s-a spus că nu echivalează cu rugăciunea, dar când se face în comun, e clar rugăciune colectivă.

Adio și un praz verde! M-am dezis.

Acum da, conștientizări. Nu când eram acolo.

Așa cum ne-a spus clar Iisus, "nu eu, ci credința ta te-a vindecat!!"

Și cu viața mea cum rămâne?..

 .. căci m-am hotărât să trăiesc!
La 10 zile după ce am scris-o pe cea anterioară, cam morbidă de altfel, s-a produs declicul.
Lucrurile s-au schimbat.. i-am cerut ajutorul lui Dumnezeu și mi-a dat imediat un semn simplu, extrem de simplu. Am simțit că nu mă mai pot mișca. Da, de atâta grăsime :(
Aveam dificultate să mai mă mișc în pat și să mă ridic.. oribil! Ce viața e asta? m-am întrebat oripilată.
Am realizat că nu există "nu pot" ci există "nu vreau". Deci vreau, deci pot!
Cel puțin în ce privește ființa mea, să am grijă de ea.
Nu pot duce grija lumii, nu o pot duce în spate..! Dar este datoria mea absolută să am grijă de mine și să nu mă las să decad. N-am mai suportat să trăiesc prost, de aceea am luat această hotărâre miraculoasă prin efecte la toate nivelurile și care a dus la redobândirea energiei ..primordiale. Și a dorinței de a trăi.
Căci înainte, sincer, mă gândeam numai la moarte. În vreme ce îmi pregăteam (chiar fizic) locul de odihnă veșnică.
Prin a putea s-a subînțeles mai ales abținere de la pofte. Da, asta e în prima etapă foarte important. Să nu mai fiu înrobită de dependențe de vreun fel. Au trecut 10 zile de când n-am mai pus gura pe dulciuri. Și s-a cunoscut, și fizic, și psihic, am mai multă încredere în mine că pot, că ..pot orice îmi propun.
De aici și întrebarea din titlu, legată de continuarea vieții mele.
Aș dori să reiau controlul asupra vieții mele. Sincer, acum mă ocup strict de mama, de pisică, de nevoile lor și într-o oarecare măsură de mine.. în măsura în care îmi satisfac în speță dependențele, care nu mai sunt acum de dulciuri, dar continuă să fie de shopping online. Totul pare a fi necesar, dar nu totul e! Dacă aș fi obiectivă, aș mai marca un progres și tăierea unei dependențe. Controlul asupra banilor. Ce important e. Sunt resursele vieții, la urma urmei. Resursele din care aș putea construi ceva. Sau resursele căderii, decăderii, dacă nu am grijă. Anii trecuți aveam credite pe la bănci, acum sunt pe un mititel plus, deasupra valului, autosubzistență, să-i zicem. Dar ce urmează? Ce urmează?
Ce am de gând să fac pentru viața mea, pentru avansul ei? Slăbitul și acest succes reprezintă premisa și puntea de lansare spre ce urmează..
Și la asta mă gândesc acum profund, încerc s-o fac și cu detașare. Ce să fac nou ca să schimb rezultatele? Ultimii ani au trecut așa, la rând, ca într-un tăvălug fără rost, fără amintiri speciale sau momente care să schimbe cursul și orientarea. Sper să am răspunsuri curând, de la sinele meu interior.
Și de asta, fără fotografii, animații și briz-briz-uri. Situația devine serioasă. M-am decis să-mi iau viața în serios!

Oamenilor le place sinceritatea și ..

 ..pornind de la această premisă, public această postare care a fost de fapt rezervată numai pentru suflețelul meu. Dar poate și alții se întreabă, se gândesc, ce să facă și cum este mai bine în această situație de viață pe care o voi prezenta imediat.

17 iunie 2025, ora 1,45.

Azi e Sf. Manuela, în accepțiunea mea, deși numai sfântă nu mă pot numi. Într-un fel, sunt, dar în mai multe, nu. Și oare care este definiția sfințeniei? Autenticitatea? Bunătatea? Intransigența respectării codului moral și virtuos? .. (că nu pot zice virtual).

Mi-a venit să scriu fiindcă nu pot dormi datorită piciorului drept ținut la orizontală. Adică tocmai în poziția în care se presupune să dormi, să te odihnești. Durere cu efect insomniac.

Am luat și un algocalmin, care însă întârzie să-și facă efectul. 

De fapt, o singură propoziție sinceră care mi-a ieșit de pe buze m-a determinat să scriu acum. 

Scurt și cuprinzător: Dacă nu slăbesc, o să mor.

În sensul de curând, da.

Am început să obosesc foarte repede și ușor. Conștientizarea acestui fapt ar trebui să-mi dea aripi să fac o schimbare. 

Dar cred că se întâmplă faptul următor: prefer să mor și să-mi pierd suflul într-o fracțiune de secundă, decât să renunț la dulcea dependență de zahăr și dulciuri.

Ce mă fac? Cum soluționez asta? Mor sau trăiesc?

Cât de mult vreau în realitate să trăiesc, fără atracția principală a fiecărei zile?!.. Trist, dar adevărat. Mă prăbușesc odată cu viciul meu cel definitoriu.

Cu cât crește viciul, cu atât scade speranța mea de viață.

Sau poate nu. Poate zarurile nu au fost definitiv aruncate.

Se prefigurează niște schimbări: în Univers, în lume. Poate ele se vor oglindi și în mine, și în dorința mea  de a trăi. 

Sau dimpotrivă...

Surprinzătoare durere de picior prezentă numai la orizontală, care mă ține nopțile trează, este poate unica mea șansă rămasă, de a conștientiza.

Dacă aș dormi noaptea butuc, nu s-ar mai putea "întâmpla" nimic. Decât alunecarea spre moarte sigură.

Moartea mă preocupă mai demult decât comandarea monumentului funerar, acum exact o săptămână.

Și acum mi-a mai venit o idee: dacă în cinstea zilei mele de azi, în loc să sărbătoresc umplând frigiderul cu produse de la Alice, cum aveam de gând... Ce-ar fi ca o (1) săptămână să nu pun deloc gura pe dulciuri?..

Doar asta ar fi o sărbătorire a vieții și nu a morții.. pe care uneori o simt iminentă, în condițiile date.

Mai bine aș simplifica lucrurile în felul următor: sunt atât de deprimată și sătulă de viață, că prefer să mă îndop cu dulciuri, zilnic, în loc să-mi creez o altă cale. 

Oare nu am deloc voință?

Pe termen lung, mă tem că nu.

Iar pe moment, ..om trăi și om vedea.

Sper, desigur, în adâncul sufletului, să revin cu vești mai bune.

Haos, pretutindeni...

 ...iar, fără de EL, nimic nu e, nu poate fi.

Desigur, mă refer la acel EL total, Dumnezeu însuși, cel care chiar i-a vorbit lui Neale Donald Walsch în ale sale Conversații cu Dumnezeu, care au ajuns la inima și mintea cui trebuia.

Se-ntâmplă atâtea schimbări, toate mediile de informare (în funcție de interesele patronilor..) se grăbesc să ne spună ce este! Dar unde se îndreaptă totul, de aceasta se ocupă mediile spirituale, uneori religioase.. Pasămite e anul Șarpelui de Lemn în zodiacul chinezesc și asta explică multe.. dar eu cred că mai mult le încurcă pe toate.

Da, haosul de la această dată este generalizat. Și în România și oriunde. La noi aici, peștele de la cap se împute, după cum bine spune zicala populară. Nu vreau să fac politică, asta nu e treaba mea. Nici aici și acum, nici altădată. Am făcut poate și asta acum 33 ani când eram în branșă, jurnalist cu acreditare. Dar a trecut mult, prea mult, ca să mă mai aventurez pe acest teren instabil.

Eu altceva vreau să spun. La finele anului trecut, încercam să mă eliberez de orice constrângere, de orice lucru ce mi se părea mie a-mi fi impus. Adică chiar și de activitățile din Cercul de Prieteni, de Bruno.. și de activitatea blocului și de orice. Vroiam să nu mai am de-a face cu nimic și să fiu lăsată în pace. Dar numai din greșeli învățăm. Pentru a doua oară, cine mă așteptam mai puțin, m-a ridicat, mi-a arătat ce era de văzut în acea situație, mi-a înseninat vederea, ca să zic așa. Căci vedeam tulbure.

Acum, cu toate ce se întâmplă, nu știu cum să mă refugiez mai mult în Bruno, în muzica din cerc, în Einstellen-ul de dimineață, din înregistrări, din orice IGR ce-mi este accesibil. 

Îmi dau seama atât de clar că, în momentul de față, în lume, tot ce a mai rămas eminamente necesar este tocmai, chiar și numai Credința. Faith, above all.

Suntem cu adevărat o societate primitivă, noi oamenii, dacă am ajuns în pragul distrugerii planetei mamă care ne-a dat viață și ne-a hrănit și care ne ține, încă, Deasupra... Asta e autodistrugerea, să-ți tai craca de sub picioare, aparent cu bună știință.

Tot ce spune domnul Georgescu este adevărat și fundamental. Mi se pare unul dintre foarte puținii oameni rămași normali la cap din România, și nu numai. Cum ziceam, nu fac politică, dar ca să recunosc verticalitatea unui om de bun simț și realist și patriot, asta nu pot să ignor și să trec sub tăcere. Dar stau și mă-ntreb (iar răspunsul îl voi afla curând), dacă bunătatea, credința, normalitatea, pot triumfa în impasul ăsta de degradare și mocirlă în care se zbate acum neamul românesc. cu conducătorii săi abonimabili, că alt cuvânt pentru ticăloșie nu găsesc pe moment. Vreau să (ne) fie bine, fiindcă eu sunt de bună credință. Dar atâta jaf , prostie (mai bine zis, imbecilitate) și bătaie de joc nu credeam vreodată să-mi ajungă la urechi. Circ, ce mai.

Dacă aș continua cu asta, aș crea energie negativă și nu asta intenționez prin postările mele. Ascult muzică de Einstellen de la Bruno în fundal și încerc să-mi bag mințile în cap. Adică să nu mă mai las târâtă în astfel de emoții și critici dăunătoare mie, în primul rând, că eu citesc prima ce scriu, vorba aia.

Adevărul este că nu am o dispoziție prea veselă și asta fiindcă mă uit la TV și pe Youtube și sfârșesc prin a fi (dez)informată. Da, foarte echivocă situația. Greu de înțeles. Totul.

Sunt foarte tristă, în general. Dacă nu ar fi Bruno în viața mea, nu știu pe unde aș fi scos cămașa. Deprimarea o fi din cauza iernii mohorâte (pe alocuri soare cu dinți) sau a faptului că sunt puțin cam fără treabă?.. Sau din cauza faptului că m-am refulat în dulciuri chiar mai mult decât de obicei, și nu mă pot struni/opri? Fiindcă cu cât mănânc cu mai multă încăpățânare, cu atât sunt mai greoaie fizic și mă descurc mai dificil cu orice, de la mers și până la minimum de efort. Și încă mă simt bine, datorită protecției mari pe care o am și o primesc, de la Cel de Sus.

Nu are rost să continui. Nu știu dacă am spus ceea ce îmi doream să spun. Probabil sunt la fel de confuză ca oricine altcineva, în această epocă a marilor revoluții, atât sociale, de mediu cât și de conștiință. Creștere în nivelul de conștiință, de vibrație și de energie/frecvență bună, asta îmi doresc și mie și celor care mă citesc. 

În sfîrșit, ca niciodată

 Spre surpriza, dar și spre ușurarea mea, anul ăsta am dezlegat multe ..noduri, să le spunem. Nu mai suportam anumite lucruri, situații și oameni, și atunci, conform liberului arbitru, în sfârșit (eventually) am acționat și am rupt tot ce mă deranja. Am blocat mai multe persoane pe telefon și pe Whatsapp, am ieșit din 2 grupuri importante pentru mine (cel de Prieteni BG și cel de Liceu 12C) și am făcut o curățenie chiar emoțională pe care nici eu nu o premeditasem sau anticipasem. Oare să fi ajutat Neuro Optimizer și Total Calm Advanced?... Poate că totul a contribuit, poate și o sațietate de trăiri și acceptări false.

Cu Cercul.. ce să zic, îmi spun că e ceva provizoriu și nu definitiv, dar e tot o organizație cu reguli, și regulile sunt cele pe care eu nu le mai suport.

Nu voi intra acum în tematică politică, dar haosul și degringolada și dezbinarea din aceste zile au atins cote alarmante de-a dreptul. Ne punem problema cum va începe ianuarie, în lipsa unei asumări reale din partea clasei (sau să zic clicii) conducătoare de destine de țară. Eu nu-mi definesc opțiunile în spațiul public fiindcă sunt foarte ..private, să zicem, un 007 înnăscut. Chiar dacă totul pare la vedere, tocmai ăsta e catch-ul. Acoperirea e profundă și nu este necesar să meargă până la suprafață..

Nu știam, ca de obicei, nici eu ce voi scrie. Poate că m-am eliberat de troglodiți și de oameni falși care își creaseră false impresii sau speranțe legate de persoana mea. Îmi dau seama adesea cât de discutată și de bârfită sunt, prin cercurile în care mă învârt, inclusiv aici la bloc. F. mă împiedică să renunț la micul meu job local. Daniel îi este aliat. Eu nu doream decât să mă informez asupra drepturilor mele și s-au și panicat. Nici măcar n-am primit vreun răspuns, au considerat din start discuția încheiată. Nu știu dacă voi lăsa lucrurile așa, fiindcă ar trebui să înțeleagă că este vorba de viața și de opțiunile mele, nu de ale lor! Sunt convinsă că am dreptate. Ca în toate cazurile pe care le-am tranșat anul acesta, în modul meu propriu. Nici nu mă credeam în stare de așa ceva. Dar uite că sunt capabilă de multe. În primul rând, nu mai vreau compromisuri. Îmi aleg cu mult mai mare grijă anturajul. Am grijă de sufletul meu. Asta mi se pare important, în această etapă a vieții mele. Nu știu dacă cel mai important, dar foarte important în tot cazul. Mi-au dispărut și visele cu Statele.. Eu cu G nu rezonăm deloc, cu nimic, ce să mai caut acolo? Am "profitat" o dată de amabilitatea lui, dar nu e cazul să repet. Mai ales că m-am trezit atunci implicată în niște subiecte ale lor personale cu care chiar nu aveam nicio legătură..!

Cam asta am vrut să consemnez azi. Că am devenit mai răzvrătită. Că nu mai accept orice.

Orice miză omenească

 Astăzi este mult-trâmbițata zi a alegerilor prezidențiale din România, tărișoara noastră locuită ..pe alocuri. Zic asta fiindcă sunt zone întregi părăsite, și nu din cauza climei ci a sărăciei locuitorilor, care au plecat care încotro. Deși alegerile au o mare miză, totuși nu am chef să vorbesc despre asta.. miza este omenească, cum am zis în titlu, fiindcă totul pornește de la oameni, de la reacțiile lor mai mult sau mai puțin previzibile în situații variate, de la lăcomie și mândrie și orgolii și atâtea altele. Cum spunea cineva, sunt om și nimic din ce este omenesc nu-mi este străin. 

Mă bucur că nu mai vreau, ca odinioară, de fapt cu mulți ani în urmă, să plec din țară și eu, către mai bine. Am învățat cu vârsta că binele este relativ, și schimbând locul, nu schimbi numai norocul ci faci și multe compromisuri, pe care cândva nici nu le-ai fi considerat acceptabile. Văd că, fără să vreau, de la subiectul prezidențialelor la acela al alegerii de a emigra, nu a fost decât un pas. Pe care nu mi-l explic..

De când am scris aici ultima oară, s-au întâmplat multe, și mai ales lupte sufletești, lăuntrice, în încercarea de a mă înțelege mai bine pe mine însămi. Și nu mi se pare că reușesc prea grozav. Așa cum îmi imaginam mereu, că oamenii sunt precum unor aisberguri care se ciocnesc în adâncime, acolo unde se află subconștientul lor.. Mi-am închipuit așa, cum mergem pe stradă, în mod banal, unii într-o direcție, alții în cea opusă, dar nu suntem oameni ci aisberguri, fiindcă fiecare are sub terenul vizibil, asfalt, trotuar, ce-o fi, o mare-mare latură subconștientă, pe care o poartă ca pe un balast necunoscut, pe care nu și-l înțelege și nici aprofundează. Asta e problema cu noi, că nu ne cunoaștem. Așa cum a accentuat și Bruno, vechiul îndemn, Omule, cunoaște-te pe tine însuți! Nu e gargară ci e purul adevăr. Dacă ne-am cunoaște, poate ne-am elibera de tot ce e urât în noi, de tot ce ne face mărginiți, limitați, încuiați etc.

Nu știu de ce am ales aceste teme, azi mi-am dat voie să scriu despre orice, fără să pornesc cu ceva anume în minte. Am zis să văd chiar eu în ce toane sunt, funcție de ce îmi vine să scriu. Și văd în subteran că sunt foarte nemulțumită de mine însămi. Că nu mă pot struni suficient. Că am făcut niște comenzi complet ne-necesare și nerealiste de recentul Black Friday românesc, din care cele mai inutile nu mi-au parvenit de vreo 2 săptămâni. Ce vreau mai mult, decât dovada ..vie că nu îmi trebuia nik din acelea, și am comandat mai mult fiindcă mi-ar face plăcere acele chestii, dar nu îmi trebuie dar ar încărca și ele o casă destul de încărcată deja... chiar foarte încărcată cu chestii și lucruri, la drept vorbind. Mă gândesc mereu că voi elibera spațiu de minim 50% când mama nu va mai fi și nu voi mai avea nevoie de permisiunea ei ca să arunc atâtea chestii fără rost.

Nici gol și pustiu ca la Radu în casă, dar nici tone de obiecte care ne sufocă cu energia lor joasă, apăsătoare.

În afară de toate astea, în ultimele luni am luat (și iau) diverse suplimente alimentare care mi-au folosit la imunitate, la clarviziune, la ochi etc. Prin clarviziune înțeleg o minte mai limpede, mai detașată, mai lipsită de idei fixe (cu excepția obsesiei pentru shopping online, după câte văd) și o anume deblocare psihică, foarte valoroasă. Am reînceput să citesc cărți, slavă Domnului! Și cu asta eram blocată, fiindcă văzând ce este în bibliotecă, mă oprea faptul că ..nu le pot citi pe toate odată (evident!!!!) și nu mă puteam hotărî care are prioritate, fiindcă cam pe toate le-am luat pe gustul meu, nu-i așa?..

Ascult muzică aproape continuu, este companionul meu liric, în condițiile în care mă îndepărtez de oameni și de lume, și mai mult. Trăiesc cum zicea și Pănoiu, într-un turn de fildeș sau poate într-o peșteră, pe cât de izolată îmi permite viața. Urăsc small talk și conversațiile de conveniență, prin care de fapt nimeni cu comunică nik și n-ai nici un câștig spiritual. Mă tem că oamenii sunt mult mai reduși ca inteligență decât le acordam eu credit. Și le acordam credit și pe partea bunătății, bunăvoinței, toleranței.. deci și eu am făcut o prostie, că le-am dat atâta credit complet pe nemeritate. Mă uit la filme, citesc cărți, iată noutățile, fiindcă până atunci zăceam cam în neputință de a iniția ceva.

Mă opresc aici, I will resume de îndată ce inspirația și mai ales dorința de a scrie mă vor izbi lateral și frontal cu insistență, ca acum.. :)

Stare de moment și ..Nemărginirea

 

Citesc din Conștientizări ale prietenilor Bruno Groening și simt câtă realitate și substanță au trăirile acelor oameni care le-au consemnat, făcând mult bine și altora, care se regăsesc în acele extrase, fragmente de gânduri, care explică atât de frumos și ..onorabil, să nu mai avem nimic de-a face cu răul, să facem și să gândim numai binele, să acționăm în consecință.

Dar Răul inflamează lumea în zilele noastre. Din păcate, totul pare a se duce de râpă. Și mai ales Valorile, cele etern umane. Cei care suntem instruiți și cu frică de Dumnezeu, ca să-i zic așa, deși nu trebuie înțeleasă mot-a-mot, tindem să fim tot mai puțini, tot mai nesemnificativi în triumful prostiei și al aberației. Ceva se întâmplă, nu de bine.

Am pornit să scriu ceva aici fiindcă nu pot să dorm. Insomniile mele sunt dese, lungi, persistente.. Dorm mult mai bine și mai liniștit ziua, decât noaptea, când parcă simt că este vital să veghez, peste semenii cei adormiți.. din toate punctele de vedere.

Sunt din ce în ce mai tristă. Gândul la pierderea companionului meu de aproape o viață, motanul scump și iubit, băiețelul Țurțurel, Iubitul meu, sufletul meu, perechea mea eternă și fără de prihană...faptul că l-am văzut așezat în mormânt, mă sfâșie, mă termină, nu mai pot aproape nici trăi cu această suferință. Cu puțin timp înainte de a-l pierde, am avut o discuție, desigur mută, în care-i transmiteam că nu suntem veșnici, că unul din noi va pleca primul dar că în esență sufletele noastre nemuritoare se vor reîntâlni și reuni pe veci, pe o perioadă infinit mai lungă decât precara existență și experiență umană, terestră. Sunt foarte supărată și nemângâiată, în speță că nu am putut, psihic, să-l rețin mai mult alături de mine. Am simțit că se chinuie și nu mai vrea.. n-am dorit să-l chinui și eu în plus, cu tratamente chinuitoare, cotidiene, încercând cu forța să-l țin în viață. L-am dus la adormit, deși medicii încă trăgeau de el, cu perfuzii și branule, zilnice, iar boala incurabilă îi măcina viața și puterile. Ceea ce mă termină acum, psihic, este că nu l-am mai menținut în viață o vreme, fiindcă se pare că se putea. Mă simt de-a dreptul vinovată pentru asta. Dar l-am iubit prea mult ca să-l țin cu forța, ca să-l văd chinuindu-se, doar pentru a-mi face mie pe plac, prelungindu-i suferința încă un timp, după care ar fi intrat inevitabil în comă, ceea ce la această boală este o suferință de neimaginat pentru biata făptură.

Nu mă pot ierta, nu încă.. chiar dacă am făcut, să zicem, the right thing to do, totuși sunt nealinată și neconsolată, cu cât timpul trece, în loc să mă resemnez, parcă rana se lărgește și mai mult, în sufletul meu. Nici pisilica nouă, Kitty zisă și Țuca, deși e atât de lipicioasă și iubitoare, nu izbutește să-mi învingă depresia în creștere. Noroc că luni (mâine) voi merge la medic și poate mă va seda mai tare, că tot nu am serviciu și nu se pune, și tot trăiesc degeaba, aș adăuga eu. Trăiesc fiindcă Dumnezeu mă vrea în viață, trăiesc ca să primesc lecții și să mă chinuiesc, trăiesc pentru a încerca mereu ca noaptea neagră a sufletului, de insomnie și disperare, să nu mă învingă ea pe mine, ci să reușesc să văd Soarele, și pe strada mea, vorba cântecului. Trăiesc ca să evoluez și să mă iluminez, și deși am avut și am multe conștientizări, faptul că nu pot ajuta cu nimic omenirea asta în plină prefacere distructivă, mă face aproape să cred că trăiesc chiar degeaba. Unitatea dintre noi, prietenii lui Bruno, este importantă și utilă, suntem ca un fel de frăție a înțelegerii și Iubirii, cel puțin în teorie. În realitate, viața este mult mai complicată și fiecare individ este altfel ..decât pare, fie că este în cerc sau nu. Trebuie să ne obișnuim și cu faptul că nu ne cunoaștem semenii cu adevărat și până la capăt, chiar dacă asta îngroașă depresia din suflet. Nici măcar pe noi nu ne cunoaștem realmente și cu adevărat, ce să mai vorbim..

Sunt foarte supărată, în esență, că nimic din ce fac, spun sau gândesc, nu îmi aduce o alinare și un echilibru mai bun. Oare chiar am nevoie de chimicale pentru creier ca să văd viața mai bună și mai frumoasă decât ..evident, că nu e?..

Îmi vine să renunț la cerc, dar nu ar fi un lucru prea înțelept, fiindcă este ultimul lucru solid, de care simt că mă pot agăța. Cine nu a avut sau are acest gen de sprijin, poate ușor să treacă/cadă pe panta sinucigașilor, și asta chiar nu îmi mai doresc, să-mi repet greșelile, ca și cum n-aș crede în Dumnezeu, a cărui guiding light chiar mă luminează necontenit, și în noaptea cea mai adâncă. Sunt protejată și iubită, asta simt în profunzimea sufletului meu, și cred că El, marele El, nu mă va abandona și părăsi în veci, indiferent câte aș face, în primul rând împotriva ființei mele.