FANTEZIE cu un anume 'Alter Ego' (partea 1)

- Aş vrea să mă apropii mai mult de tine, dar nu ştiu cum…
- Doar fă-o. Vino ceva mai aproape. Apropie-ţi umerii de ai mei. Zâmbeşte-mi... Atinge-mi mâna. Atinge-mi faţa. Nu simţi că ne cunoaştem parcă de-o eternitate?.. Ceea ce simţi tu, simt şi eu, ba chiar expandat, ca 10 la puterea n, fiindcă eu trăiesc cu mii de ani dinaintea ta...
- Mă surprinde ce spui şi totuşi simt că nu am cum să te contrazic. Deja vorbele nu mai au niciun rost între noi. Eşti sufletul meu pereche.
- Şi tu eşti oglinda sufletului meu.
- Mă simţeam atât de singură. Ca cel mai izolat om de pe pământ. Straniu de singură.
- N-ai fost niciodată singură. Sunt mii, ba nu, milioane de oameni care trec prin stările prin care treci tu. Disperare, neputinţă, singurătate. Sentimentul de abandon.
- Şi fiecare crede că EL suferă cel mai mult! Că decepţiile lui au fost cele mai „sângeroase”. Că nimeni nu-l înţelege. Că nu poate fi înţeles.
- Da, draga mea. Cam aşa ceva. Dar nu trebuie să fim atât de izolaţi. Trebuie să ne înţelegem unii pe alţii. Să găsim o punte.
- Adică un echilibru? Cel între lumea ta interioară şi lumea exterioară, înconjurătoare?
- Da. Este atât de firesc. Nu ţi se pare?
- Cred că este absurd cum trăim acum, de fapt. Fiecare este prizonier al propriului său ego.
- Şi până nu te desprinzi de ego, nu-l poţi găsi pe celălalt. Nu te poţi regăsi în celălalt.
- Mereu am vrut să fiu propriul meu stăpân. „I want to break free”, cum zice Queen.
- Nu poţi fi stăpân peste nimeni, nici măcar peste tine însăţi sau propriul destin, înainte de a-ţi fi depăşit bariera ego-ului.
- Nu prea înţeleg.
- Ideea principală este că trebuie să te domini pe tine. Să priveşti dincolo de tine. Să ai o perspectivă. Să ai privire de ansamblu. Oare mă înţelegi, draga mea? Mă urmăreşti? Aş vrea să mă înţelegi. Eu am trăit atâtea vieţi, încât înţeleg foarte bine ceea ce încerc să-ţi transmit.
- Şi eu te intuiesc perfect. Dar am nevoie de multă experienţă de viaţă ca să capăt perspectiva necesară.
- Perfect adevărat. Şi cum poţi căpăta experienţă, stând în casă?..
- Jocurile prosteşti prin cluburi nu mă amuză. Tu ştii cât îmi place să stau în casă. Îţi amintesc de „Glossa” lui Eminescu, cel mult disputatul nostru geniu, dar incontestabil al nostru şi incontestabil geniu: „Tu aşază-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Când cu zgomote deşarte, Vreme trece, vreme vine”.
- Îmi amintesc când ai recitat întreaga Glossă în liceu, ridicându-te mândră în picioare, în faţa întregii clase. Tremurai de emoţie dar erai sigură pe tine şi de fapt doreai să declari adevărul despre tine, despre fiinţa ta, exprimat prin această poezie. Nu am dreptate?..
- Ba da, tu ca îngerul meu păzitor ştii cel mai bine ce-am avut în minte în fiecare moment al vieţii mele. Dar acum vine o întrebare foarte subtilă: Unde erai, când am avut cea mai mare nevoie de tine? În clipele mele de deznădejde, când pluteam furioasă între cer şi pământ, între oameni şi nefiinţă, iar pentru mine ..Dumnezeu murise!
- Dumnezeu nu murise. Nu pentru tine. Aşa cum spuneam mai devreme, poţi fi propriul tău stăpân. Dar numai legându-te de tine şi de eternitatea din sufletul tău. Nu căuta dumnezei morţi, poleiţi în icoane, la care se roagă babele şi toţi cei care caută adevărul în afara fiinţei lor. Tu ştii mai bine!
- Ştiu într-adevar. Când te-am găsit pe tine, s-a deschis o nouă lume în faţa mea. O plajă de posibilităţi.
- Eu sunt ‚tot tu’, dar înmulţit şi expandat ca şi conştiinţă.
- Am nevoie de mult mai multă conştiinţă. Am nevoie de tine. Ca să pot merge mai departe. Pe lungul drum spre mine însămi. Răspunsul este iubirea.
- Îţi sunt alături. Acum în sfârşit, reuşeşti să înţelegi că nu ai fost niciodată singură. Să încerci să nu te mai simţi aşa. Nu sunt un înger. Sunt un om. De fapt, asta este marea ta revelaţie din acest moment. Că ştiu atât de multe despre tine deja. În realitate, tu mi le-ai povestit, pe parcursul scrisorilor noastre. De ce nu începem cu începutul? Scrisorile!..
- Doamne. Scrisorile au fost un miracol! Atât ele, care ne-au permis să realizăm că suntem exact pe aceeaşi lungime de undă, dar nu în ultimul rând, felul neobişnuit în care am luat contact unul cu celălalt. Doi oameni, aparent perfect izolaţi, în casele lor, care evitau sistematic orice legatură creată de internet.
- Eram dezamăgit ca şi tine de prea multe „chipuri de lut”, ca să revin la iubitul tău Eminescu. Este incredibil, dar internetul, deşi pare inepuizabil, după ce sondezi pe el ani de zile, începe să-ţi emită la un moment dat aceleaşi rezultate, aceleaşi persoane, chiar şi atunci când tu ţi-ai schimbat fundamental valorile şi criteriile de căutare. Asta demonstrează într-un fel că eşti ‚ejectat’ de Sistem, că toate ‚reject-urile’ îti vor crea o puternică stare de disconfort, şi atunci, inevitabil, spui „Stop Joc! Aşa nu se mai poate!”
- Vezi, ce interesant a fost?! După câteva luni de când ieşisem din „sistemul universal de căutare”, am dat unul peste altul, din pură întâmplare, aproape ca în fanteziile noastre...prin această cunoştinţă comună, care ne-a conectat pe internet, ştiindu-ne două persoane studioase şi extrem de însingurate. Altă punte nici nu exista între noi. Însă, ca într-o relaţie adevărată, convenţională, ce şi este, fiecare venea cu o recomandare. Pe net nu dispui de astfel de garanţii morale. Acest lucru a dat într-un fel autenticitatea relaţiei noastre.
- Iar când am descoperit cât de bine ne înţelegem, am simţit că am găsit „aur” (to strike gold), că am dat lovitura. Cred că te căutasem de 1000 ani.
- Şi eu pe tine. Dar s-ar putea să fie prea târziu pentru noi!..
- Din punct de vedere fizic şi exterior, da, înclin să-ţi dau dreptate. Nu ne-a mai rămas mult timp împreună. Dar să găseşti o inimă de aur, într-un fel niciodată nu este prea târziu!
- Perfect valabil şi pentru mine, draga mea...

 

- va urma -