În sfîrșit, ca niciodată

 Spre surpriza, dar și spre ușurarea mea, anul ăsta am dezlegat multe ..noduri, să le spunem. Nu mai suportam anumite lucruri, situații și oameni, și atunci, conform liberului arbitru, în sfârșit (eventually) am acționat și am rupt tot ce mă deranja. Am blocat mai multe persoane pe telefon și pe Whatsapp, am ieșit din 2 grupuri importante pentru mine (cel de Prieteni BG și cel de Liceu 12C) și am făcut o curățenie chiar emoțională pe care nici eu nu o premeditasem sau anticipasem. Oare să fi ajutat Neuro Optimizer și Total Calm Advanced?... Poate că totul a contribuit, poate și o sațietate de trăiri și acceptări false.

Cu Cercul.. ce să zic, îmi spun că e ceva provizoriu și nu definitiv, dar e tot o organizație cu reguli, și regulile sunt cele pe care eu nu le mai suport.

Nu voi intra acum în tematică politică, dar haosul și degringolada și dezbinarea din aceste zile au atins cote alarmante de-a dreptul. Ne punem problema cum va începe ianuarie, în lipsa unei asumări reale din partea clasei (sau să zic clicii) conducătoare de destine de țară. Eu nu-mi definesc opțiunile în spațiul public fiindcă sunt foarte ..private, să zicem, un 007 înnăscut. Chiar dacă totul pare la vedere, tocmai ăsta e catch-ul. Acoperirea e profundă și nu este necesar să meargă până la suprafață..

Nu știam, ca de obicei, nici eu ce voi scrie. Poate că m-am eliberat de troglodiți și de oameni falși care își creaseră false impresii sau speranțe legate de persoana mea. Îmi dau seama adesea cât de discutată și de bârfită sunt, prin cercurile în care mă învârt, inclusiv aici la bloc. F. mă împiedică să renunț la micul meu job local. Daniel îi este aliat. Eu nu doream decât să mă informez asupra drepturilor mele și s-au și panicat. Nici măcar n-am primit vreun răspuns, au considerat din start discuția încheiată. Nu știu dacă voi lăsa lucrurile așa, fiindcă ar trebui să înțeleagă că este vorba de viața și de opțiunile mele, nu de ale lor! Sunt convinsă că am dreptate. Ca în toate cazurile pe care le-am tranșat anul acesta, în modul meu propriu. Nici nu mă credeam în stare de așa ceva. Dar uite că sunt capabilă de multe. În primul rând, nu mai vreau compromisuri. Îmi aleg cu mult mai mare grijă anturajul. Am grijă de sufletul meu. Asta mi se pare important, în această etapă a vieții mele. Nu știu dacă cel mai important, dar foarte important în tot cazul. Mi-au dispărut și visele cu Statele.. Eu cu G nu rezonăm deloc, cu nimic, ce să mai caut acolo? Am "profitat" o dată de amabilitatea lui, dar nu e cazul să repet. Mai ales că m-am trezit atunci implicată în niște subiecte ale lor personale cu care chiar nu aveam nicio legătură..!

Cam asta am vrut să consemnez azi. Că am devenit mai răzvrătită. Că nu mai accept orice.

Orice miză omenească

 Astăzi este mult-trâmbițata zi a alegerilor prezidențiale din România, tărișoara noastră locuită ..pe alocuri. Zic asta fiindcă sunt zone întregi părăsite, și nu din cauza climei ci a sărăciei locuitorilor, care au plecat care încotro. Deși alegerile au o mare miză, totuși nu am chef să vorbesc despre asta.. miza este omenească, cum am zis în titlu, fiindcă totul pornește de la oameni, de la reacțiile lor mai mult sau mai puțin previzibile în situații variate, de la lăcomie și mândrie și orgolii și atâtea altele. Cum spunea cineva, sunt om și nimic din ce este omenesc nu-mi este străin. 

Mă bucur că nu mai vreau, ca odinioară, de fapt cu mulți ani în urmă, să plec din țară și eu, către mai bine. Am învățat cu vârsta că binele este relativ, și schimbând locul, nu schimbi numai norocul ci faci și multe compromisuri, pe care cândva nici nu le-ai fi considerat acceptabile. Văd că, fără să vreau, de la subiectul prezidențialelor la acela al alegerii de a emigra, nu a fost decât un pas. Pe care nu mi-l explic..

De când am scris aici ultima oară, s-au întâmplat multe, și mai ales lupte sufletești, lăuntrice, în încercarea de a mă înțelege mai bine pe mine însămi. Și nu mi se pare că reușesc prea grozav. Așa cum îmi imaginam mereu, că oamenii sunt precum unor aisberguri care se ciocnesc în adâncime, acolo unde se află subconștientul lor.. Mi-am închipuit așa, cum mergem pe stradă, în mod banal, unii într-o direcție, alții în cea opusă, dar nu suntem oameni ci aisberguri, fiindcă fiecare are sub terenul vizibil, asfalt, trotuar, ce-o fi, o mare-mare latură subconștientă, pe care o poartă ca pe un balast necunoscut, pe care nu și-l înțelege și nici aprofundează. Asta e problema cu noi, că nu ne cunoaștem. Așa cum a accentuat și Bruno, vechiul îndemn, Omule, cunoaște-te pe tine însuți! Nu e gargară ci e purul adevăr. Dacă ne-am cunoaște, poate ne-am elibera de tot ce e urât în noi, de tot ce ne face mărginiți, limitați, încuiați etc.

Nu știu de ce am ales aceste teme, azi mi-am dat voie să scriu despre orice, fără să pornesc cu ceva anume în minte. Am zis să văd chiar eu în ce toane sunt, funcție de ce îmi vine să scriu. Și văd în subteran că sunt foarte nemulțumită de mine însămi. Că nu mă pot struni suficient. Că am făcut niște comenzi complet ne-necesare și nerealiste de recentul Black Friday românesc, din care cele mai inutile nu mi-au parvenit de vreo 2 săptămâni. Ce vreau mai mult, decât dovada ..vie că nu îmi trebuia nik din acelea, și am comandat mai mult fiindcă mi-ar face plăcere acele chestii, dar nu îmi trebuie dar ar încărca și ele o casă destul de încărcată deja... chiar foarte încărcată cu chestii și lucruri, la drept vorbind. Mă gândesc mereu că voi elibera spațiu de minim 50% când mama nu va mai fi și nu voi mai avea nevoie de permisiunea ei ca să arunc atâtea chestii fără rost.

Nici gol și pustiu ca la Radu în casă, dar nici tone de obiecte care ne sufocă cu energia lor joasă, apăsătoare.

În afară de toate astea, în ultimele luni am luat (și iau) diverse suplimente alimentare care mi-au folosit la imunitate, la clarviziune, la ochi etc. Prin clarviziune înțeleg o minte mai limpede, mai detașată, mai lipsită de idei fixe (cu excepția obsesiei pentru shopping online, după câte văd) și o anume deblocare psihică, foarte valoroasă. Am reînceput să citesc cărți, slavă Domnului! Și cu asta eram blocată, fiindcă văzând ce este în bibliotecă, mă oprea faptul că ..nu le pot citi pe toate odată (evident!!!!) și nu mă puteam hotărî care are prioritate, fiindcă cam pe toate le-am luat pe gustul meu, nu-i așa?..

Ascult muzică aproape continuu, este companionul meu liric, în condițiile în care mă îndepărtez de oameni și de lume, și mai mult. Trăiesc cum zicea și Pănoiu, într-un turn de fildeș sau poate într-o peșteră, pe cât de izolată îmi permite viața. Urăsc small talk și conversațiile de conveniență, prin care de fapt nimeni cu comunică nik și n-ai nici un câștig spiritual. Mă tem că oamenii sunt mult mai reduși ca inteligență decât le acordam eu credit. Și le acordam credit și pe partea bunătății, bunăvoinței, toleranței.. deci și eu am făcut o prostie, că le-am dat atâta credit complet pe nemeritate. Mă uit la filme, citesc cărți, iată noutățile, fiindcă până atunci zăceam cam în neputință de a iniția ceva.

Mă opresc aici, I will resume de îndată ce inspirația și mai ales dorința de a scrie mă vor izbi lateral și frontal cu insistență, ca acum.. :)

Stare de moment și ..Nemărginirea

 

Citesc din Conștientizări ale prietenilor Bruno Groening și simt câtă realitate și substanță au trăirile acelor oameni care le-au consemnat, făcând mult bine și altora, care se regăsesc în acele extrase, fragmente de gânduri, care explică atât de frumos și ..onorabil, să nu mai avem nimic de-a face cu răul, să facem și să gândim numai binele, să acționăm în consecință.

Dar Răul inflamează lumea în zilele noastre. Din păcate, totul pare a se duce de râpă. Și mai ales Valorile, cele etern umane. Cei care suntem instruiți și cu frică de Dumnezeu, ca să-i zic așa, deși nu trebuie înțeleasă mot-a-mot, tindem să fim tot mai puțini, tot mai nesemnificativi în triumful prostiei și al aberației. Ceva se întâmplă, nu de bine.

Am pornit să scriu ceva aici fiindcă nu pot să dorm. Insomniile mele sunt dese, lungi, persistente.. Dorm mult mai bine și mai liniștit ziua, decât noaptea, când parcă simt că este vital să veghez, peste semenii cei adormiți.. din toate punctele de vedere.

Sunt din ce în ce mai tristă. Gândul la pierderea companionului meu de aproape o viață, motanul scump și iubit, băiețelul Țurțurel, Iubitul meu, sufletul meu, perechea mea eternă și fără de prihană...faptul că l-am văzut așezat în mormânt, mă sfâșie, mă termină, nu mai pot aproape nici trăi cu această suferință. Cu puțin timp înainte de a-l pierde, am avut o discuție, desigur mută, în care-i transmiteam că nu suntem veșnici, că unul din noi va pleca primul dar că în esență sufletele noastre nemuritoare se vor reîntâlni și reuni pe veci, pe o perioadă infinit mai lungă decât precara existență și experiență umană, terestră. Sunt foarte supărată și nemângâiată, în speță că nu am putut, psihic, să-l rețin mai mult alături de mine. Am simțit că se chinuie și nu mai vrea.. n-am dorit să-l chinui și eu în plus, cu tratamente chinuitoare, cotidiene, încercând cu forța să-l țin în viață. L-am dus la adormit, deși medicii încă trăgeau de el, cu perfuzii și branule, zilnice, iar boala incurabilă îi măcina viața și puterile. Ceea ce mă termină acum, psihic, este că nu l-am mai menținut în viață o vreme, fiindcă se pare că se putea. Mă simt de-a dreptul vinovată pentru asta. Dar l-am iubit prea mult ca să-l țin cu forța, ca să-l văd chinuindu-se, doar pentru a-mi face mie pe plac, prelungindu-i suferința încă un timp, după care ar fi intrat inevitabil în comă, ceea ce la această boală este o suferință de neimaginat pentru biata făptură.

Nu mă pot ierta, nu încă.. chiar dacă am făcut, să zicem, the right thing to do, totuși sunt nealinată și neconsolată, cu cât timpul trece, în loc să mă resemnez, parcă rana se lărgește și mai mult, în sufletul meu. Nici pisilica nouă, Kitty zisă și Țuca, deși e atât de lipicioasă și iubitoare, nu izbutește să-mi învingă depresia în creștere. Noroc că luni (mâine) voi merge la medic și poate mă va seda mai tare, că tot nu am serviciu și nu se pune, și tot trăiesc degeaba, aș adăuga eu. Trăiesc fiindcă Dumnezeu mă vrea în viață, trăiesc ca să primesc lecții și să mă chinuiesc, trăiesc pentru a încerca mereu ca noaptea neagră a sufletului, de insomnie și disperare, să nu mă învingă ea pe mine, ci să reușesc să văd Soarele, și pe strada mea, vorba cântecului. Trăiesc ca să evoluez și să mă iluminez, și deși am avut și am multe conștientizări, faptul că nu pot ajuta cu nimic omenirea asta în plină prefacere distructivă, mă face aproape să cred că trăiesc chiar degeaba. Unitatea dintre noi, prietenii lui Bruno, este importantă și utilă, suntem ca un fel de frăție a înțelegerii și Iubirii, cel puțin în teorie. În realitate, viața este mult mai complicată și fiecare individ este altfel ..decât pare, fie că este în cerc sau nu. Trebuie să ne obișnuim și cu faptul că nu ne cunoaștem semenii cu adevărat și până la capăt, chiar dacă asta îngroașă depresia din suflet. Nici măcar pe noi nu ne cunoaștem realmente și cu adevărat, ce să mai vorbim..

Sunt foarte supărată, în esență, că nimic din ce fac, spun sau gândesc, nu îmi aduce o alinare și un echilibru mai bun. Oare chiar am nevoie de chimicale pentru creier ca să văd viața mai bună și mai frumoasă decât ..evident, că nu e?..

Îmi vine să renunț la cerc, dar nu ar fi un lucru prea înțelept, fiindcă este ultimul lucru solid, de care simt că mă pot agăța. Cine nu a avut sau are acest gen de sprijin, poate ușor să treacă/cadă pe panta sinucigașilor, și asta chiar nu îmi mai doresc, să-mi repet greșelile, ca și cum n-aș crede în Dumnezeu, a cărui guiding light chiar mă luminează necontenit, și în noaptea cea mai adâncă. Sunt protejată și iubită, asta simt în profunzimea sufletului meu, și cred că El, marele El, nu mă va abandona și părăsi în veci, indiferent câte aș face, în primul rând împotriva ființei mele.

Iar despre cărți

 După ce aproape 6 luni mă abținusem cu multă convingere să mai achiziționez cărți, acum vreo 2 luni pofta, cheful, dorința nestăvilită au prevalat (a câta oară..) asupra hotărârii mele aparent nestrămutate și asupra promisiunii ce mi-o făcusem, ba chiar o ..dădusem în scris, mai departe, către persoane interesate de schimbarea mea de atitudine.

După ce am cumpărat din nou o grămadă de cărți, folosind spațiul generat de aruncarea din rafturi a unor hârtii vechi și inutile (au fost sacoșe întregi), acum din nou sunt nevoită să mă opresc, fiindcă nu mai e spațiu, pe de o parte, iar pe de alta, mă izbește (a câta oară..) absurditatea a ceea ce fac, din impuls necontrolat.

Am mai multe mii de cărți într-un apartament de bloc de 3 camere... Deci, până când?

În seara asta, m-am mai uitat prin bibliotecă, sunt și titluri de pe la anticariate de care uitasem complet că le-aș fi cumpărat.

În wishlist-urile de la site-urile de cărți (inclusiv anticariatele mari din București), iar am tot adunat sute de titluri, pe care pasămite nu le am, dar nu aș fi așa de convinsă, până la un proxim inventar. Pe care mi-l doresc mereu fiindcă sunt convinsă că voi avea surprize și revelații! Cu ceea ce dețin deja..

Dar iată ce am simțit în seara asta. Cu toate că am cumpărat exclusiv ce m-ar interesa pe mine să citesc, și nu aleator sau cu un vag interes. Ci cu un cert interes. M-am tot ferit să recunosc că nu are cum să existe posibilitatea de a le citi pe toate, sau măcar jumătate din ele, indiferent de lungimea vieții mele, adică de cât mi-a mai rămas..

AM o Conștientizare, acum că citesc Viețile Maeștrilor din Extremul Orient de Baird Spalding. E o carte fenomenală, de bază, esențială. Mi se pare de necrezut că încă mai poate fi găsită de cumpărat în librării online, cum ar fi Libris sau chiar Emag, care deja deține enorm de multe cărți în portofoliu, pe lângă mulțimea arhicunoscută de alte produse.

Această carte fenomenală mi-a dat de înțeles atât de clar, aproape la mintea cocoșului..

CĂRȚILE NU SUNT UTILE LA NIMIC. 

În general vorbind, ăsta este adevărul.

Da, pentru educarea tinerilor, pentru îmbogățirea vocabularului, pentru înțelegerea treptată a vieții, ar putea fi. Dar așa cum spunea și Bruno Groening la un moment dat, omul pune prea mare preț pe cultură, și mult prea puțină atenție acordă trăirii unei vieți fără de păcat, aspirând la Desăvârșire și la lumina infinită. Bruno nu ne-a recomandat decât trei cărți, apărute când el trăia. Este vorba de această Viață a Maeștrilor de Spalding pe care o citesc în prezent, de Autobiografia lui Yogananda și de Forța Gândirii Pozitive a lui Norman Vincent Peale. Toți acești oameni au fost aspiranți spiritual și cu o pregătire religioasă temeinică. Poate doar aceste cărți ar fi trebuit să le am în bibliotecă! Și pe cele ale lui Bruno, din înțelepciunea lui, revărsate pe masa de cărți a Cercului de Prieteni.

Ar fi umplut toate un raft. Ce atâta risipă de timp, bani și chiar viață în sine?..

Dacă ești stăpân pe tine și te cunoști remarcabil (sau măcar suficient) de bine, îți poți da seama că 99,99% din cărți sunt de fapt inutile. Cu excepția celor care-i formează pe tineri și nu mă refer neapărat la lecturile obligatorii, decise tot de oameni care au avut posibilitatea să se impună în domeniul educației. Acum realizez esența cărților: ele sunt doar povești ..pentru pământeni. Și cum spunea Osho, oamenii iubesc dintotdeauna poveștile, își doresc să le audă, să le afle.. iată de ce (părerea mea) și industria cinematografică are atâta succes, fiindcă seamănă cu cărțile cu poze, să zicem. Și în mișcare, în care oamenii se pot regăsi.

Cărțile multe sunt aparent o dovadă de cultură. Dar ce facem în cele din urmă cu cultura? În afara cărților care ne Trezesc din somnul vieții, de autocunoaștere sau cărțile sfinte, inspirate divin, ele nu sunt utile decât pentru o lume iluzorie și uneori lipsită de speranță.

Lumina infinită este tot ce contează. Spiritul veșnic.

Bruno zice către mine:

De ce îți dorești ATÂTEA, când singura ta zestre este Nemurirea ta?...

Și câtă dreptate are. Pe toate planurile pe care am făcut excese..

Tot ce este mai util, de fapt, este Aspirația care nu pune condiții, Iubirea care nu pune condiții, și Bunătatea, deci calități ale aspirantului care se lasă inspirat de Univers și de maeștrii care ne trezesc, și nu de o panoplie întreagă de povești utopice. Care chiar nu au nicio importanță. Tot așa cum logaritmii și diferențialele învățate în școală și liceu nu ne-au fost ulterior de nicio utilitate în viață. Dar fără ele nu puteai ..trece.

Mă opresc aici, înainte de a mai deschide prea multe/inutile paranteze. 

Sper să mai citesc și eu această postare, înainte de a mă mai hazarda în achiziționarea de noi cărți. Pentru moment, în seara asta, îmi doresc să șterg cu toată convingerea wishlist-urile cele absurde din dragele și mult-răsfoitele site-uri de cărți!

P.S. Revin după câteva zile..

În ciuda a ce am spus mai sus, știu că nu poate fi așa.. cărțile sunt un univers interior, personal, sunt minunate, povești sau nu.. Fiecare autor este o voce, un suflet, o dorință, o aspirație, ce se doresc înțelese și chiar iubite, confirmate, recunoscute. O carte, fie și numai o carte, deschide sufletul și te umple de energii noi. Ce-i al cărții, e al cărții, ce mai!

Nu, meritele cărții (mai ales fizice) nu vor putea fi niciodată negate sau retractate. Ce am vrut să spun mai sus este că o bibliotecă întreagă nu poate înlocui starea de smerenie, de iubire de Dumnezeu, de rugăciune sinceră, de aspirație la acea dragoste dumnezeiască mai presus decât orice..

Voi mai completa, cred