I. Incercari Literare 25.11.2008
Era o zi minunata de vara, calduroasa, dar nu caniculara, pe care Ady si Yves si-o petreceau pe malul lacului Leman, din apropiere de Geneva.
Locul era aproape de locuinta lor, asa ca aceasta putea fi socotita doar ca o plimbare ... spre deosebire de cazul milioanelor de turisti care veneau sa viziteze aceste meleaguri pline de farmec, atrasi atat de magia cat si de renumele lor.
Pentru cei doi, cazarea era, evident, inutila. De fapt, o escapada de mai multe zile nu le-ar fi displacut, chiar asa aproape de casa fiind, dar nu ar fi putut lasa singuri peste noapte cateii, pisicile, gainile, si celelalte animalute simpatice care traiau la ferma lor. De fapt, ele nu ramaneau niciodata cu adevarat singure ori nesupravegheate, deoarece Leo si Marie, servitorii credinciosi de pe mosia lui Yves, nu o paraseau aproape niciodata, decat ocazional pentru cumparaturi. Si niciodata cand stapanii lor lipseau.
Asa ca, cei doi indragostiti – in ciuda celor cinci ani de casnicie, pasiunea inceputului nu-i parasise si parea a nu se sfarsi vreodata – se bucurau fara prea mari griji de noua zi cu soare din restul vietii lor.
In acel moment, nimic nu parea a le intuneca fericirea. Acest lucru parea chiar imposibil.
Si totusi, cata vreme lumea in care traim nu este intotdeauna exact ce ne-am fi dorit, aceste clipe de vraja fura retezate brusc, odata cu apelul strident al mobilului lui Yves.
Mama sa, aflata la 300 km departare, in apropierea granitei cu Italia, suferise al doilea infarct si paralizase.
Anuntul fusese facut de vechea si devotata doamna de companie a Frau Angelli, singura persoana cu care aceasta din urma isi traia anii de senectute, dupa ce sotul sau decedase, la putina vreme dupa casatoria lui Yves cu Ady.
Tanarul cuplu nu avea nici acum copii, fapt care o necajea teribil pe Suzy Angelli, care si-ar fi dorit nespus sa stea mai aproape de ei si, mai ales, sa-si intre in atributiile de bunica, cat mai curand posibil.
Dupa telefonul nedorit si neasteptat, cei doi se imbracara in pripa si stransera rapid putinele lucruri cu care venisera. Pe drumul spre casa hotarara ca cel mai bine era sa fie solidari si in aceasta situatie si sa mearga impreuna la capul batranei. Mai ales ca amandoi erau in aceeasi masura copiii ei, chiar daca Ady intrase in familie prin alianta...dar mai ales fiindca Suzy nici nu mai avea pe altcineva pe lume, in afara lor.
Yves si Ady se casatorisera destul de tarziu – el avea 41 ani iar ea 36 – si totusi era pentru prima oara, pentru fiecare din ei. Cu atat mai fierbinte, mistuitoare si totodata inteleapta era iubirea lor, ivita intr-un moment cand niciunul nu-si mai facea sperante prea mari in privinta gasirii perechii ideale. Si totusi, asa se simteau, ca cel mai fericit cuplu dintre toate pe care le cunoscusera.
Cineva ar fi putut spune ca era o armonie „prea perfecta”, ca o astfel de relatie nu poate fi durabila. Dar timpul deja demonstrase altceva si le cimentase cu trecerea lui increderea, dragostea si intelegerea reciproca.
Erau atat de fericiti impreuna incat, desi trecusera acum amandoi deja de pragul celor 40 ani, pareau mai tineri decat le era varsta si, mai ales, se simteau mai tineri, mai vigurosi, mai luminosi si mai frumosi ca niciodata. Aceasta superba metamorfoza nu trecuse neobservata in anturajul lor si, pe ascuns, cu totii ii invidiau. Nu intelegeau cum era cu putinta ca acesti oameni sa nu aiba barem mici conflicte, ivite din opinii diferite, din conceptii de viata diferite. Si asta cu atat mai mult cu cat nationalitatea lor era diferita. Ady (prescurtare de la Adriana) era la origine romanca si elvetianca prin adoptie, dupa casatoria cu Yves.
Fusese dragoste la prima vedere, mai bine zis dupa ce fiecare vazuse fotografia celuilalt la agentia care intermedia casatorii, unde amandoi erau inscrisi de ani buni. Hotarasera ca trebuie sa se cunoasca numaidecat „pe viu” iar Yves zburase cu primul avion de la Geneva la Bucuresti, dupa care se urcase in primul tren care ducea la Brasov, unde locuia Adriana.
Ceea ce urmase fusese de bun augur si le intarise convingerea ca erau facuti sa ramana impreuna. Nu numai ca se iubeau si se placeau nespus de mult, dar caracterele lor se imbinau intr-un chip desavarsit si plin de gratie, asa cum niciunul nu incercase macar sa-si inchipuie ca ar fi intr-adevar posibil. Asa ca devenisera inseparabili la scurta vreme dupa ce formalitatile fura incheiate iar Ady ajunse in patria ei adoptiva, Elvetia. Impreuna, simteau ca scot la iveala ce este mai bun in faptura lor.
Iubirea pentru animale, de fapt o prelungire a iubirii pe care amandoi o simteau pentru tot ce era viu si frumos, ii facuse sa se lege nemasurat de fiecare din fiintele care traiau la ferma din Montaigne si niciodata nu se pusese problema sa lipseasca noaptea de acolo tocmai fiindca toti acesti tovarasi muti erau dependenti de iubirea lor.
..............................................
JURNAL.
Marti, 10 martie 2009.
Recitind cele scrise anterior, ma-nduiosez si ma intristez in aproape egala masura...
Cred totusi ca tristetea predomina netto...
Intr-adevar, cum sa nu fiu trista cand eu insami mi-am incurcat si mi-am incalcit itele propriei vieti, itele acestei.... eterne vieti pieritoare..
As vrea sa ma descurc din ele, dar literalmente si fara nicio figura de stil, cu cat ma zbat mai tare SA SCAP cu atata ma afund mai inexorabil...
Cum sa nu ma intristez, cand imi doream atat de mult de la viata si in schimb am ajuns sa ma multumesc cu atat de putin?
Simt ca viata mea e vraiste si dincolo de controlul meu. Constient (oare?), ma-ndrept acolo unde se indreapta toti robotii, adica catre „groapa de gunoi a istoriei”, acolo unde nu se mai stie cine ce-a fost...”la viata lui”..
Viata ma traieste pe mine, si numai satisfactiile mele marunte (cum ar fi relaxarea si tonusul date de gimnastica, si altele de acelasi gen) imi dau (oarecum) senzatia ca viata mea este implinita...
Era o zi minunata de vara, calduroasa, dar nu caniculara, pe care Ady si Yves si-o petreceau pe malul lacului Leman, din apropiere de Geneva.
Locul era aproape de locuinta lor, asa ca aceasta putea fi socotita doar ca o plimbare ... spre deosebire de cazul milioanelor de turisti care veneau sa viziteze aceste meleaguri pline de farmec, atrasi atat de magia cat si de renumele lor.
Pentru cei doi, cazarea era, evident, inutila. De fapt, o escapada de mai multe zile nu le-ar fi displacut, chiar asa aproape de casa fiind, dar nu ar fi putut lasa singuri peste noapte cateii, pisicile, gainile, si celelalte animalute simpatice care traiau la ferma lor. De fapt, ele nu ramaneau niciodata cu adevarat singure ori nesupravegheate, deoarece Leo si Marie, servitorii credinciosi de pe mosia lui Yves, nu o paraseau aproape niciodata, decat ocazional pentru cumparaturi. Si niciodata cand stapanii lor lipseau.
Asa ca, cei doi indragostiti – in ciuda celor cinci ani de casnicie, pasiunea inceputului nu-i parasise si parea a nu se sfarsi vreodata – se bucurau fara prea mari griji de noua zi cu soare din restul vietii lor.
In acel moment, nimic nu parea a le intuneca fericirea. Acest lucru parea chiar imposibil.
Si totusi, cata vreme lumea in care traim nu este intotdeauna exact ce ne-am fi dorit, aceste clipe de vraja fura retezate brusc, odata cu apelul strident al mobilului lui Yves.
Mama sa, aflata la 300 km departare, in apropierea granitei cu Italia, suferise al doilea infarct si paralizase.
Anuntul fusese facut de vechea si devotata doamna de companie a Frau Angelli, singura persoana cu care aceasta din urma isi traia anii de senectute, dupa ce sotul sau decedase, la putina vreme dupa casatoria lui Yves cu Ady.
Tanarul cuplu nu avea nici acum copii, fapt care o necajea teribil pe Suzy Angelli, care si-ar fi dorit nespus sa stea mai aproape de ei si, mai ales, sa-si intre in atributiile de bunica, cat mai curand posibil.
Dupa telefonul nedorit si neasteptat, cei doi se imbracara in pripa si stransera rapid putinele lucruri cu care venisera. Pe drumul spre casa hotarara ca cel mai bine era sa fie solidari si in aceasta situatie si sa mearga impreuna la capul batranei. Mai ales ca amandoi erau in aceeasi masura copiii ei, chiar daca Ady intrase in familie prin alianta...dar mai ales fiindca Suzy nici nu mai avea pe altcineva pe lume, in afara lor.
Yves si Ady se casatorisera destul de tarziu – el avea 41 ani iar ea 36 – si totusi era pentru prima oara, pentru fiecare din ei. Cu atat mai fierbinte, mistuitoare si totodata inteleapta era iubirea lor, ivita intr-un moment cand niciunul nu-si mai facea sperante prea mari in privinta gasirii perechii ideale. Si totusi, asa se simteau, ca cel mai fericit cuplu dintre toate pe care le cunoscusera.
Cineva ar fi putut spune ca era o armonie „prea perfecta”, ca o astfel de relatie nu poate fi durabila. Dar timpul deja demonstrase altceva si le cimentase cu trecerea lui increderea, dragostea si intelegerea reciproca.
Erau atat de fericiti impreuna incat, desi trecusera acum amandoi deja de pragul celor 40 ani, pareau mai tineri decat le era varsta si, mai ales, se simteau mai tineri, mai vigurosi, mai luminosi si mai frumosi ca niciodata. Aceasta superba metamorfoza nu trecuse neobservata in anturajul lor si, pe ascuns, cu totii ii invidiau. Nu intelegeau cum era cu putinta ca acesti oameni sa nu aiba barem mici conflicte, ivite din opinii diferite, din conceptii de viata diferite. Si asta cu atat mai mult cu cat nationalitatea lor era diferita. Ady (prescurtare de la Adriana) era la origine romanca si elvetianca prin adoptie, dupa casatoria cu Yves.
Fusese dragoste la prima vedere, mai bine zis dupa ce fiecare vazuse fotografia celuilalt la agentia care intermedia casatorii, unde amandoi erau inscrisi de ani buni. Hotarasera ca trebuie sa se cunoasca numaidecat „pe viu” iar Yves zburase cu primul avion de la Geneva la Bucuresti, dupa care se urcase in primul tren care ducea la Brasov, unde locuia Adriana.
Ceea ce urmase fusese de bun augur si le intarise convingerea ca erau facuti sa ramana impreuna. Nu numai ca se iubeau si se placeau nespus de mult, dar caracterele lor se imbinau intr-un chip desavarsit si plin de gratie, asa cum niciunul nu incercase macar sa-si inchipuie ca ar fi intr-adevar posibil. Asa ca devenisera inseparabili la scurta vreme dupa ce formalitatile fura incheiate iar Ady ajunse in patria ei adoptiva, Elvetia. Impreuna, simteau ca scot la iveala ce este mai bun in faptura lor.
Iubirea pentru animale, de fapt o prelungire a iubirii pe care amandoi o simteau pentru tot ce era viu si frumos, ii facuse sa se lege nemasurat de fiecare din fiintele care traiau la ferma din Montaigne si niciodata nu se pusese problema sa lipseasca noaptea de acolo tocmai fiindca toti acesti tovarasi muti erau dependenti de iubirea lor.
..............................................
JURNAL.
Marti, 10 martie 2009.
Recitind cele scrise anterior, ma-nduiosez si ma intristez in aproape egala masura...
Cred totusi ca tristetea predomina netto...
Intr-adevar, cum sa nu fiu trista cand eu insami mi-am incurcat si mi-am incalcit itele propriei vieti, itele acestei.... eterne vieti pieritoare..
As vrea sa ma descurc din ele, dar literalmente si fara nicio figura de stil, cu cat ma zbat mai tare SA SCAP cu atata ma afund mai inexorabil...
Cum sa nu ma intristez, cand imi doream atat de mult de la viata si in schimb am ajuns sa ma multumesc cu atat de putin?
Simt ca viata mea e vraiste si dincolo de controlul meu. Constient (oare?), ma-ndrept acolo unde se indreapta toti robotii, adica catre „groapa de gunoi a istoriei”, acolo unde nu se mai stie cine ce-a fost...”la viata lui”..
Viata ma traieste pe mine, si numai satisfactiile mele marunte (cum ar fi relaxarea si tonusul date de gimnastica, si altele de acelasi gen) imi dau (oarecum) senzatia ca viata mea este implinita...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu