De ce așa... și nu altfel?

 .... mă refer la scris, până una-alta..

Aș vrea să-mi recapăt puterea de a spune (scrie) ce gândesc, ce simt, prin ce trec.. posibil să-i ajute și pe alții.

Sunt foarte deprimată datorită vremii acesteia mohorâte, un ianuarie parcă fără de sfârșit.. au fost, e adevărat, și zile cu soare, dar nu o infuzie fără de sfârșit..

Îmi doresc foarte mult să scriu ceva teribil (de interesant) dar istorisirile pe de-a dreptul se petrec exact în somn, deci când nu am controlul de a le materializa, concretiza pe un suport oarecare.. Simt tot mai mult că voi exploda dacă nu scriu, dar sunt îndepărtată de propria mea fațetă artistică prin această depresie și prin aparenta lipsă de idei.. Ideile sunt numeroase în subconștient dar nu îl pot sonda, ceea ce echivalează tot cu o lipsă, sub o formă sau alta..

Hai deci să scriu: 

Azi mi-am cumpărat diverse dulciuri și am trăit un soi de bucurie, consumând un pic din ele, și variate.. Apoi am dormit și am simțit că îmi doresc (nicidecum prima oară) să nu mă mai trezesc, decât la această realitate banală, molatecă, lipsită de bucurii trainice.. Mă simt mai bine când fac mișcare, când curăț nisipul din litiera lui Țurțurel, motanul iubit, când îi spăl vasele, când fac mișcare și transpir.. se secretă endorfinele probabil.. Go 4 it, ar fi de zis atunci.

Sufăr fiindcă am libertate totală, pe care mulți și-ar dori-o, dar nu știu ce să fac cu ea! Chiar nu știu, pe bune..! Am ce-mi trebuie ca primă (și secundă) necesitate, nu am pentru ce să lupt.. Nici nu trebuie de altfel să lupt, sau, ba da, ba da... pentru cel mai important lucru, care tocmai că nu e lucru, este starea mea de spirit, de dispoziție, dorința de viață.. care uneori este la cote foarte scăzute. Ca azi, ca ieri.. Mă culc și dorm cu speranța că nu voi mai da față cu realitatea asta care mă mâhnește, nu numai prin lipsa soarelui fizic și a indiciului spiritual al scopului vieții mele, ca atare.. Pentru ce m-am născut eu? La ce sunt bună, cu adevărat?

Nu aș dori ca oamenii să se regăsească în stările mele și să nu le pot da o soluție, un indiciu pertinent, o cale minunată plină de flori, pe care mi-o doresc și eu..

Așa că voi atașa ghioceii pe care i-am fotografiat azi la prânz (deja ieri, ce-i drept), cum cresc minunați în grădina din fața blocului V6, vecin cu al meu..

Ei sunt Speranța, cu S mare, așa cum și eu încă mai trăiesc și mai sper într-o realitate deasupra acestei iluzii în care trăiesc, în care oamenii se omoară orbește și nu se iubesc, și nu simt compasiune și nici Recunoștință față de Creatorul Etern.